Prostii

M-am autoexilat in coltul cel mai intunecat al mintii mele. Nu pot vedea mai departe de pasul urmator, nu pot auzi decat ecoul credintelor mele de demult. Si nu pot gandi decat acum. Suport reactia subconstientului mai bine decat m-as fi asteptat si nu vreau sa inteleg nimic altceva decat sensul cuvintelor mele nespuse si negandite. Nu vreau sa stiu de unde vin si unde merg, pana unde doresc sa ajung. Nu vreau sa stiu nici macar daca exist sau sunt doar un fir de praf in universul imens. Existenta mea se reduce la coltul intunecat al mintii mele. Joc sah cu vocea interioara si nu castig. Vreau sa spun orice, dar stiu ca, totusi, nu doresc decat sa tac. Dorm acel somn inconstient, fara vise, fara idealuri si ma mint ca traiesc o existenta plina de alte existente, la fel de amalgamate. Refuz lucrurile marete pentru amanunte, dar nu ma satura esenta lor putin probabila, desi incet posibila. N-am arme sa ma lupt si nici nu vreau. Cer dreptul la a nu gandi si la a nu exista decat in coltul intunecat, acel colt care ma indeamna sa nu ma recunosc si sa-mi placa necunoscutul din mine insami. Sunt vorbe ce mi se strecoara inauntrul meu si-as vrea sa le raspund cu alte vorbe intelepte, dar nu-mi doresc decat sa pot vorbi tacand si-apoi revin si vreau sa pot urla. Sa-mi spun of-ul, sa-mi povestesc amanuntele pline de odios si sa-mi fie recunoscute meritele de a trai asemenea mizerii. Si-apoi sa-mi plang de mila. Dar nu pot. Sunt mult prea infranta.