Welcome to My Paradise

(Lucian Cremeneanu)


Încă mă simt vinovată…vinovată că de două luni nu pot să scriu nişte amărâte de cuvinte despre o carte pe care am citit-o pe nerăsuflate, cu preţul unei jumătăţi de noapte. De fapt e ca atunci când, proaspăt îndrăgostit până peste urechi, nu poţi spune despre celălalt decât un banal E minunat!. Te râcâie, te enervează,dar mai mult nu poţi scoate, fiindcă toate cuvintele se încăpăţânează să rămână în stare latentă, agăţate în gât. Până la un moment dat, când cineva îndrăzneşte să conteste ceva din inefabilul celui iubit…Ei, atunci se trezesc deodată poetul, filozoful şi leul din tine, care urlă, fiecare pe limba lui, iubirea mistuitoare.
Nu întâmplător am făcut această comparaţie…cartea lui Lucian Cremeneanu este o încântătoare călătorie spre ţelul suprem (al unora!!) în viaţă, spre mereu fascinanta iubire. Geografie fizică si spirituală, iată piesele principale ale acestui beiuşan care nu acceptă reguli, nu acceptă plafonări în iubire.
Incipitul este brusc, fără ocolişuri, fără subterfugii, anunţând cea mai lungă călătorie a scriitorului:
Hai în Indonezia!
Da’ cum să nu?
Tonalitatea familiară, deloc forţată, o vom regăsi pe parcursul întregii călătorii spre paradisul ce se ascunde în miezul celor mai normale trăiri, pe care însă, de obicei, le uităm imediat. Nu şi Lucian Cremeneanu! Călătoria lui în spaţiu ( I-la Bali din Indonezia, la invitaţia prietenului său Radu Frenţiu), fermecătoare prin noutăţile pe care le presupune, prin trăirile emoţionante este contrapunctată cu inserţii nostalgice, amintiri ţesute pe pânza sufletului, păstrate cu pioşenie. De fapt, întreaga carte are la bază tehnica contrapunctului, aducând în lumina prezentului dulci amintiri care dau tot farmecul poveştii relatate în timp real:
Vikki, vii cu noi luni la rafting? Întreabă brusc Radu. […]
Vin cu voi la rafting dacă o să cânţi o melodie la karaoke în seara asta.
Vikki, ăsta e santaj!
Ştiu, râde ea smechereşte.
Când am cântat ultima dată la haraoke s-a întâmplat ceva grav.
Ce?
………………………………………………………………………
Toată presa orădeană e invitată la inaugurarea terasei de la parterul uni bloc din cartierul Nufărul. Marea atracţie a locului este un sistem karaoke destul de performant, cu care patronul speră să ia faţa concurenţei şi să atragă mulţi clienţi. Pentru inaugurarea din seara asta, gazda noastră a organizat un concurs de karaoke doar pentru jurnalişti. Catalogul cu melodii disponibile circulă pe mese.
Cânţi? mă întreabă Mariana, fosta mea colegă de la radio.
Nici vorbă! N-am voce.
Ei, căcat. Cum adică nu ai?
Adică nu am voce de cântat. […]
(Scena se sfârşeşte tragi-comic, jurnalistul fiind răsplătit cu o găleată de apă în cap pentru prestaţia oferită.)
Cartea nu se poate povesti, însă o simţi în fiecare coardă a sufletului. Nu-mi dau seama dacă aceasta a fost intenţia reală a lui Lulu (beiuşenii aşa îl cunosc cel mai bine…) însă a reuşit să echilibreze perfect doza de melancolie, sentimente şi trăiri profunde cu miştocăreala şi persiflarea (mai ales autopersiflarea!), toate acordându-se natural, fără note stridente, într-un cântec despre viaţă şi iubire. Trebuia ca în final să ajung la Lulu, cel pe care îl cunosc toţi drept omul pentru care muzica e totul…sau aproape totul.
Să mai spun ca povestea ţesută din cuvinte s-a insinuat firesc, perfect de normal, în realitate? Dacă nu v-am convins, luaţi în mâini un volum…e imposibil să-i rezişti chemării sugestive!
(de la Ioana Sch.)

Umbre şi străluciri

Umbre şi străluciri este volumul de debut (Editura Buna Vestire, Beiuş, 2009) al beiuşencei Judith Köteles Rosfiord. Poeziile au început să prindă contur treptat, odată cu plecarea autoarei în Suedia, în anul 2003. În acest sens, Cuvântul înainte arata cum se nasc doruri vii şi patimi multe într-un suflet sensibil, aflat departe de meleagurile natale. Pe această cale, a poeziei, legătura cu locurile de origine, niciodată uitată, se adânceşte, prinzând rădăcini şi mai puternice.
În viziunea lui J. K Rosfiord totul poate deveni poezie: puterea gândului - laitmotivul volumului – (Atingere, Gândul, Gânduri, Reflectare, Un gând srăbate printre gene etc.) imaginea simpatică a unei ţigăncuşe (Ţiganca, Ce vrei?) copilăria (Copilăria), destinul (De ce aş vrea? Soarta), iubirea ca fantasmă sau ca realitate (Fiinţe felurite, Invitaţie, Poza ta). Desigur, nu lipseşte tema creaţiei, astfel încât cel puţin două poezii trebuie citite ca arte poetice: Poezie şi Să cred.
Desprinderea de ţara şi pământul mamă o fac pe Judith Köteles să-şi acorde tot mai mult timp de reflectare, poate din dorinţa de a nu-şi pierde identitatea şi spiritualitatea: …gândul care te transformă/ În dulci vibraţii de-armonie/ Atins e în drumul său/ De-al cerului mesaj sonor. Starea de meditaţie devine singura posibilă, într-o lume nouă, care ameninţă cu uitarea: Gândind, gândesc/ Şi gânduri vin/ Gândirea înconjoară/ Mă fac mai mică negândind/ Las gândul ca să zboare. Repetiţia obsesivă a cuvântului gând sugerează frica ontologică de uitare a fiinţei.
Destinul ne este dat, însă ni-l facem şi noi! Cel puţin, acesta este îndemnul care se conturează în poezia Soarta: Şi mi-am luat basmaua pornindu-mă în lume/ Făr ca să ştiu de viaţa îmi va cânta în strune // Mă uit acum în urmă la drumul cel parcurs/ Mirându-mă zâmbesc la timpul ce s-a scurs/ Curajul, îndrăzneala a cu drag le-a folosit/ Şi uite-aşa în viaţă eu soarta mi-am găsit./ Căci tu de stai pasiv şi stelele priveşti/ Nicicând în astă viaţă iubire o să găseşti. Mesajul final este clar: ca să găsim iubirea nu e suficient să fim, trebuie să facem. Numai participând activ la energia Universului avem dreptul la porţia noastră de fericire.
Poezia Să cred conţine mesajul central al volumului. Într-o artă poetică plină de simţire, autoarea îşi declină artistic menirea: Să sper în vise sunt prea mare/ Să cred în ceruri nu-s în stare/ Să mă-nfior de gânduri pure/ Ce mă ating nemăsurat/ În adierea purpurie/ A vântului înmiresmat/ E-un dar ales ce mă uimeşte/ Şi-i lasă visele să zboare/ Spre culmi înalte, pământeşti/ Vopsite cu dorinţi cereşti. Chemarea poezie, venită pe nesimţite, o uimeşte, o înfioară, dar îi arată încotro va curge destinul ei de acum înainte.
Tot o artă poetică este şi creaţia întitulată simplu Poezie, menită să dea reţeta artistică a ei: În inimi s-adună gânduri, tristeţi/ Adânc semănate de vise şi fapte/ Poetic vibrând când luna apare/ Plângând, fremătând în sufletul meu. Nu miră apariţia motivului lunii, specific poeziei romantice, fiindcă autoarea se înscrie în această direcţie prin temele predominante (iubirea, natura cu anotimpurile ei, amintirea, uitarea, copilăria).
Nu lipsesc momentele în care poeta se întreabă daca drumul ales este cel bun, cât este realitate şi cât amăgire: Trăiesc doar în vise, iubire cerşesc?/ Mă avânt în speranţe şi doruri nutresc/ Dar viaţa şi crezul cu a lor unduire/ Mă-mbie deşertic, născând amăgire.
Iubirea este când diafană, zbor alb al sufletului eterizat, când dorinţă aprinsă ori chemare fără ecou: Ce bucurie ar fi să pier/ Într-un tangou ce-i efemer/ Să duc cu mine-n altă lume/ A ta imagine în spume. Sau: Să te transform din câine-n prinţ şi în logodnic// Schimbarea cea dorită se lasă aşteptată/ Mă mulţumesc în taină, cu vocea ta lătrată.
Interesant este cum, pe parcursul volumului, temele grave se împletesc cu cele minore, într-un dans al cuvintelor şi trăirilor. Astfel două poezii surprind imaginea obraznică a unei ţigăncuşe: Ce vrei tu, mititico/ Cu ochii tăi drăceşti care devine o vânzătoare de iluzii: Căci lumea ce-o clădeşti/ Îmbie arzător cu vise tinereşti. (Ce vrei?) Întâlnirea cu ea este legată de apariţia iubirii, poate dintr-o superstiţie (apariţia unei ţigănci ca semn al norocului în viaţă): Dar sfaturile tale cu greu se împlinesc/ Când focurile vrăjii în inimă dospesc/ Şi chiar de-nchizi ochii şi-ţi îngrădesc gândirea/ Ţiganca îţi deschide în inimă iubirea.
Universul preocupărilor mărunte, derizorii, apare ilustrat uşor ironic (sigur îţi smulge un zâmbet din colţul gurii, trezindu-ţi imagini din copilărie, când petreceai timpul mai mult la bunici) în poezia Ciudăţenii: Cu urechile deschise/ Ca s-audă ştiri din lume/ Stă o babă gârbovită/ Pe o laviţă în curte. // Îşi ridică-ncet privirea/ Şi se uită curioasă/ Cum vecina ei Aniţa/ Stă de vorbă chiar cu Tiţa. // Colorată-i lumea noastră/ Şi de vrei ca să răzbeşti/ Nu te obosi cu fapte/ Care-s greu să le-nţelegi.
Volumul nu este (probabil nici nu se vrea) unul preţios. Stângăciile inerente debutului pot si trecute uşor cu vederea (mai puţin câteva greşeli gramaticale, pe care mi-am permis să le îndrept atunci când am citat!) fiindcă mesajul poetic se desprinde cu uşurinţă: poezia este o modalitate de a-ţi asimila depărtarea, o punte de trecere peste greutăţile vieţii într-o lume străină, un pansament sufletesc pentru serile grele, în care amintire te cheamă spre meleagurile de suflet, româneşti.
Lectură (sau simţire?!) plăcută!

(recenzie primită de la Ioana Sch.)

Madame Bovary

Prin Madame Bovary , Gustave Flaubert uimeşte prin minuţiozitate, prin aglomerarea detaliilor care te fac, la fiecare pas, să te regăseşti mereu în rânduri.
O operă clasica prin definiţie, Madame Bovary prezintă ultimii ani din viaţa doamnei Emma Bovary, după căsătoria acesteia cu Charles Bovay, un tânăr ofiţer sanitar.
Nemulţumirea Emmei este însă metafizică: işi imaginează mult mai multe lucruri decât vede, experienţa ei virtuală depăşind-o pe cea reală. Pentru a se apropia cât mai mult de trăirile ce-i făceau sufletul să salte de bucurie (Charles devenind o rutină şi încadrându-se obişnuitului nu o mai interesa într-un mod aparte) se refugia în satisfacerea poftelor materiale duse la extrem: orice lucru nou o faşcina dar tot aşa repede se sătura de el: ,,Îşi procură un plan al Parisului şi, cu vârful degetului pe hartă, făcea cumpărături prin capitală. Cobora bulevardele, oprindu-se la fiecare colţ, între liniile străzilor, în faţa pătratelor albe care închipuie casele. [...] Văzu la Rouen nişte doamne care purtau la ceas un ciorchine de brelocuri; îşi cumpără brelocuri. Vru să aibe pe şemineu două vaze mari de sticlă albastră, şi puţin timp după aceea o trusă de fildeş, cu un degetar din argint aurit.”
Ceea ce mi s-a părut absolut fascinant în caracterul Emmei e că ea nu privea adulterul ca pe un păcat, ca pe un lucru interzis, ci i se părea o activitate absolut normală pe care o practica pentru a ieşi din rutină. Pe lângă toate acestea, nevoia de cumpărături transformată în boală o face să eşueze din toate punctele de vedere. Nu demult auzisem vorbindu-se despre o formă de manifestare (de fapt este boală în toată regula) , pe care o credeam nouă dar care a existat din totdeauna - „shopaholismul” - ce transpune într-adevăr în zilele noastre pasiunea Emmei.
Acum, nu cred că mai e loc alte prezentări. Cartea vorbeşte de la sine!
(recenzie primită de la Andreia Văşcan)

Geniul şi zeiţa

Aldoux Huxley este un scriitor pentru intelectuali… spunea profesorul din facultate la primul curs de literatură universală… Perfect, am zis în sinea noastră, încă un deştept menit sa ne facă viaţa (sesiunea) grea. Exact aceste vorbe mi-au venit în minte când am decis să citesc Geniul şi zeiţa, gândindu-mă că scriitorul nu se dezminte, având în vedere faptul că însuşi titlul conţinea substantivul geniu în alcătuire.
Romanul nu e nici pe departe unul elitist, făcut pentru deştepti, dimpotrivă. Paginile sunt pline de inefabilul unui sentiment unanim cunoscut – iubirea - , chiar dacă se trece dincolo de normele morale general respectate: cartea pune pe tapet o iubire proscrisă, aceea a unui ucenic în ale fizicii, îndrăgostit iremediabil de zeiţa mentorului său.
John Rivers este un tânăr dornic de iniţiere în tainele domeniului atât de îndrăgit (fizica), provenit dintr-o familie protestantă, pentru care credinţa este singurul lucru cu adevărat important. Astfel, întâlnirea cu frumoasa soţie (Katy Maartens, alias zeiţa) a unuia dintre cele mai apreciate genii ale epocii (Henry Maartens, laureat al Premiului Nobel) şi apariţia arhicunoscutului sentiment sunt în măsură să zdruncine credinţele de-o viaţă ale tânărului. El luptă din răsputeri, rememorează sfaturile puritane al mamei, dar fără sens. Destinul lor este pecetluit, astfel încât, într-un moment de slăbiciune (moartea mamei ei, boala geniului) între cei doi se produce apropierea fizică pe care ucenicul o percepe ca pe un fatuum. De parcă o conştiinţă frământată nu ar fi de ajuns, fiica cea mare a profesorului este îndrăgostită lulea de Rivers, îi dedică poezii concupiscente, iar la un moment dat intuiţia feminină îi dezvăluie natura relaţiei dintre mamă şi ucenicul tatălui ei. Din acest moment amanţii au de înfruntat un duşman plin de ură, fiindcă fiica se simte trădată de mama adulterină şi este hotărâtă să facă dreptate, ei şi tatălui, trădat la rândul lui.
Rivers are numeroase tentative de abandon, sufletul lui este sfâşiat între respectul faţă de Maartens, mentorul său, şi atracţia imposibil de controlat faţă de soţia (mult mai tânără) a profesorului (clasicul conflict dintre datorie şi pasiune). Ulterior, când peste ani se confesează naratorului, Maartens dezvălui trăirile contradictorii pe care le încerca: - Credeam că te hotărâseşi să pleci./ - Aşa-i, dar asta s-a întâmplat înainte de a o vedea coborând pe trepte reîncarnată în zeiţă. O zeiţă în doliu. Emblemele pierderii suferite (moartea mamei lui Katy) mi-au menţinut trează mila, adoraţia religioasă, sentimentul că iubita mea e un spirit care trebuie adorat în chip spiritual. Din corsaj îi răsărea însă coloana luminoasă a gâtului; printre zulufii galbeni ca mierea chipul îi era transfigurat de un soi de strălucire nepământească.
Romanul capătă aerul unei confesiuni cathartice, Rivers îşi mărturiseşte păcatele tinereţii, povestind, plin de afecţiune, întâmplarea care i-a schimbat destinul. Naratorul are răbdarea de a-i asculta confesiunea, dar şi inteligenţa de a-l face să mărturisească cele mai ascunse gânduri, pe care până şi fostul (sau eternul?!) îndrăgostit le credea uitate.
Tonul ironic amar al romanului face lectura mult mai uşor de digerat, nu te îneacă în dulcegării sentimentale. Finalul atestă, cu siguranţă, acest lucru: - Condu cu grijă, mă sfătui în timp ce deschidea uşa. Trăim într-o ţară creştină şi azi e ziua Mântuitorului. Practic, toţi cei pe care îi vei întâlni pe drum vor fi beţi.
Cât despre finalul poveştii…este şi nu este previzibil. Pentru Rivers răstimpul petrecut în sânul excentricei familii Maartens reprezintă o aventură spirituală explozivă, cu consecinţe care-i vor marca întreaga viaţă.
Rămâne să găsiţi voi răspunsul :)

(recenzie primită de la Ioana Sch.)

Cititorul

„Întâlnirea” mea cu Bernard Schlink a fost pură întâmplare…La fel ca-n scena balului din „Război şi pace”, în care prinţul Andrei Bolkonski o alege pe Natasha dintre toate frumuseţile Sankt-Petersburgului, am pus mâna la întâmplare pe cartea, după care a fost realizat, recent, un film de Oscar. Revenind la scena clasică deja…spune Gabriel Liiceanu despre frumoasa adolescentă: „abia aleasă şi abia dansând, Natasha devine aparentă în frumuseţea ei” Şi continuă elocvent: „Cărţile aliniate, aşteptând, de-a lungul peretelui. Privirea distrată care trece peste ele, fără să se hotărască asupra uneia anume. Apoi mâna care o scoate din raft, care o deschide. Dansul poate începe. Dans cu o carte.”
Niciodată nu mi s-a părut mai potrivită analogia lui Liiceanu decât acum. Citisem de mai multe ori fragmentul din Declaraţie de iubire, dar parcă abia acum l-am înţeles, sau, mai bine spus, am simţit cu adevărat ce încearcă să transmită.
Aşadar am invitat această carte într-un dans al lecturii, fără să ştiu nimic despre autor. Am citit-o pe nerăsuflate (fiindcă numai aşa se poate citi!), apoi am analizat-o coperta cu copertă, într-un soi de bizară dorinţă de a descoperi tot ce se putea despre ea sau autor. Aşa am realizat (suspect de târziu, abia când o răsfoiam să văd la ce mă opresc pentru prezentare) că numele scriitorului este aproape identic cu al meu (lipsesc două litere) iar data naşterii este şi ea foarte apropiată (ne separă două!!! zile, dar mai mulţi ani şi o căruţă de talent…)
Să ne oprim, totuşi, asupra cărţii, fiindcă ea este punctul central, nu experienţele mele, legate de „întâlnirea” întâmplătoare cu ea.
Povestea lui Michael Berg, fiul unui conferenţiar la facultatea de filozofie, şi a taxatoarei de tramvai Hanna Schmitz, desfăsurată pe fondul unei dezordini mondiale – al Doilea Război Mondial şi problema Holocaustului, iese din tiparul poveştilor de dragoste obişnuite. Şi bine face, fiindcă, pentru câteva clipe, m-am temut să nu rămână în sfera senzaţionalului (Michael are 15 ani, iar Hanna 36) care, inevitabil, devine plictisitor, monoton.
Cartea a reuşit să mă surprindă atât de mult, încât nicio clipă n-am intuit încotro curge firul acţiunii. Pentru mine (şi sunt convinsa că pentru toţi cititorii avizaţi) acesta este un aspect esenţial atunci când mă cufund în lectură…nevoia de inopinat.
Povestea scurtă de iubire este intensă, cu beneficii fizice, dar mai ales spirituale. Michael devine „cititorul” Hannei, care nu ştie scrie, nu ştie citi, dar ascultă mesmerizată vocea adolescentului (cel care îi citea, după cum îl numeşte Dumitru Radu Popa, autorul postfeţei). El o iniţiază, pornind de la senzualitate, în lumea deliciilor intelectuale, astfel încât Hanna va fi capabilă să emită judecăţi de valoare pertinente, referitoare la cărţile ascultate.
Peste ani, când „această întâmplare simplă” va fi de mult o amintire, Michael poartă în suflet, încă vie, imaginea femeii care i-a marcat destinul:
„Este încă una din imaginile rămase de la Hanna. Le-am înregistrat, le pot proiecta pe un ecran interior şi le pot contempla neschimbate, neuzate. Uneori nu mă gândesc mult timp la ele. Dar ele revin mereu şi mi se întâmplă să le proiectez pe ecranul meu interior şi să simt nevoia să le contemplu de mai multe ori una după alta. Una o reprezintă pe Hanna care îşi încalţă ciorapii în bucătărie. Alta pe Hanna care stă în faţa căzii de la baie şi ţine cu braţele ridicate prosopul desfăşurat. Alta pe Hanna pedalând pe bicicletă cu fusta fluturându-i în vânt. Apoi imaginea Hannei în camera de lucru a tatei. Poartă o rochie în dungi albe şi albastre […] Arată tânără în această rochie.”
Finalul, agonizant, nu atât „din pricina Holocaustului, ci mai degrabă din ceea ce aduc împrejurările vieţii dintotdeauna – fie ele şi post-Holocaust, în acest caz!” (Dumitru Radu Popa) este atât de firesc în logica lui absurdă…
Totodată, finalul aduce şi o „justificare” a nevoii cathartice de eliberare prin confesiunea literară: „Cu toate acestea, cred uneori că e greu de suportat. Poate că am scris totuşi povestea noastră pentru că voiam să mă eliberez de ea, chiar dacă nu sunt în stare.”
Simplicitatea confesiunii, lipsa veleităţilor artistice din partea naratorului (care, indubitabil, exista!), precum şi momentul istoric ce asigură fundalul love story-ului, fac din această „cărticică de două sute şi ceva de pagini” un bestseller al sfârşitului de veac, cu tipăriri şi retipăriri spectaculoase, traduceri nenumărate şi, în final, dramatizarea răsplătită cu un Oscar. Şi încă, lucru mare, a stârnit totodată şi admiraţia criticii literare: „E o revalorizare pe care Schlink a înţeles-o, cu înţelepciune şi măsură, producând astfel un text care are tot atâta ficţiune câtă trimitere la viaţa reală, cu toată cezura ei de neumplut! O scriere ce se impune a fi citită dincolo de mode ori modele ideologice, dincolo de controverse istorice, ca un roman.
Nimic mai mult, dar trebuie să adaug: nimic mai puţin.”
Vă las acum să descoperiţi „fascinaţia acestei cărţi, dorinţa ca, odată începută, să fie citită pe nerăsuflate.” (D.R Popa)

(recenzie primită de la Ioana Sch)

Jocul lui Ender

Lumea, aflată sub ameninţarea invaziei extraterestre, are nevoie de un nou Mesia menit nu să aducă pacea pe Pământ cât distrugerea în ceruri. Omenirea, disperată, ajunge să-şi monitorizeze copiii încă de la vârsta de trei ani în căutarea liderului providenţial, cel ce avea să conducă flota în ultimul război împotriva gândacilor, seminţie extraterestră ce atacase în două rânduri Pământul. Rezultate promiţătoare sunt semnalate în evoluţia primului născut al familiei Wiggin, Peter, care se dovedeşte totuşi prea crud, plin de răutate sadică. I se cere familiei să mai procreeze o fată sperându-se că va fi mai temperată dar Valentina e prea slabă, prea moale. În ciuda suprapopulării ce impusese limitarea numărului de copii la doi i se cere familiei Wiggin să aducă pe lume un Terţ, categorie menită din start oprobiului, şi astfel apare Ender, Terminatorul, care combină instinctele ucigaşe ale fratelui cu empatia surorii, rezultând luptătorul perfect, cel care, după cum singur spune despre inamicii săi “Trebuie să-i iubesc... -Ca să-i învingi? -Ca să-i distrug.”
Monitorizat continuu de la trei ani, luat de Flota Internaţională la şase, Ender este supus unei instrucţii intensive, dureroase, menite să-l facă nu un supersoldat, Peter fiind poate mai potrivit pentru asta, ci un supercomandant, un superlider. Instructorii sunt fără milă în munca lor de modelare, nu poate exista milă când alternativa este distrugerea Pământului, şi împing rezistenţa micuţului (e vorba totuşi de un copil) la extrem silindu-l să se autodepăşească, păstrând un echilibru fragil între instinctele de ucigaş perfect şi cele de analist empatic, capabil să-şi înţeleagă adversarul, chiar realizând cu acesta o legătură telepatică ce-i chinuie subconştientul urmărindu-l în coşmaruri.
Simularea bătăliilor interstelare se face practicând jocuri de strategie a căror complexitate creşte de la nivelul confruntării directe între echipe în sala de luptă, trecând la cel în care inamic este calculatorul, programat să se autoperfecţioneze, să profite de orice tactică folosită de competitorul uman, ajungând în cele din urmă la stadiul în care Ender îşi conduce direct subordonaţii, aflaţi în simulatoare similare, în bătălii din ce în ce mai complexe. Jocul este tot mai solicitant, calculatorul adaptându-se fiecărei noi iniţiative, epuizându-l, storcându-l de energie, de speranţă... Ultima confruntare îl face să creadă că simulatorul trişează anulându-i din start orice şansă de a învinge şi nu-i lasă altă posibilitate decât anihilarea totală a adversarului, genocidul.
Victoria, aclamată de asistenţă, nu-l mai bucură nemaiavând energia necesară iar dezvăluirea finală, că lupta a fost reală, cu nave reale şi cu extincţia unui inamic real, îl aduc în stadiul de legumă...
Dacă aţi ajuns să-l simpatizaţi să ştiţi că-şi revine şi poate că va face să renască specia pe care a distrus-o... E loc de o continuare!

Pădurea norvegiană

Romanul începe ca un remember, autorul părând că-şi aminteşte într-o clipă poveştile de viaţă ale unor foşti prieteni ai lui, care nu mai sunt în viaţă, şi ale celor care încă se mai află printre noi.

Momentul în care începe remember-ul este aterizarea avionului pe un aeroport din Hamburg, iar descrierea vremii mohorâte parcă se potriveşte cu „răceala” (ca o trăsătură generală şi caracteristică) a poporului german, dar şi cu vieţile chiar triste şi cu probleme psihologice ale personajelor.

Autorul zugrăveşte metalitatea tinerei generaţii, pe de o parte simţindu-se un sentiment de răzvrătire, iar pe de alta, o senzaţie de deşertăciune şi dezrădăcinare.

„Simplele” poveşti de dragoste se întrepătrund de-a lungul romanului prin voinţa destinului, dar având ca epicentru chiar povestea vieţii personajului principal.

Murakami este un admirator al naturii, pasajele în care ne descrie pesajele se îmbină perfect cu starea de spirit a personajelor, cu sentimentele şi trăirile lor din acel moment.

Multe comparaţii metaforice cu substrat filozofic:

„Cu cât trec anii, parcă se lungeşte timpul, asemenea unei umbre la amurg. Într-o zi întunericul va înghiţi umbra cu totul.”

„Moartea nu se află la polul opus al vieţii, ea face parte din viaţă.”

„Moartea există, viaţa e aici, moartea e dincolo. Eu sunt aici, nu dincolo. Moartea nu mai era la polul opus vieţii, ea era în mine, fusese întotdeauna în mine.”

Faptul că a murit cel mai bun prieten al lui, îl face pe autor să dezbată serios această „întamplare simplă”:„Realizam vag faptul că a fi prea serios şi a te apropia de adevăr sunt lucruri oarecum diferite, dar moartea este un adevăr serios, indiferent din ce unghi o priveai.”

Îmbinarea naturii cu trăirile lui, comunicarea subînţeleasă dintre două entităţi complementare (om-natură), vântul care predomină ziua aceea, toate se potriveau perfect ci tristeţea lui:„Tristeţea care mă învăluie profund…nu aveam unde să îndrept o asemenea senzaţie, unde să o încui ca să scap de ea. Nu avea nici formă, nici greutate, nici nu mă puteam înfăşura în ea. Era asemenea vântului ce trecea pe lângă mine.”

Optimismul din fiecare început se stinge treptat: „Încep să mă întristez pe la prânz şi nu pot să sufăr apusul soarelui. Trăiesc cu senzaţia aceasta zi de zi.”

Cât trăim avem moartea în noi şi o nutrim. Este unul dintre adevărurile pe care le ştim.

Din moartea unei prietene a învăţat că nimic nu poate alina durerea pe care o simţim la pierderea cuiva drag: „Nici adevărul, nici sinceritatea, nici forţa, nici blândeţea, nimic, absolut nimic nu poate atenua durerea, tot ce ne rămâne de făcut este să luăm lucrurile până la capăt şi să încercăm să învăţăm ceva, chiar dacă ştim că ceea ce învăţăm nu ne va fi de niciun folos.”

Romanul declanşează şuvoiul neîntrerupt al amintirilor tânărului Watanabe. O poveste emoţionantă, cu accente de umor negru – o adevărată piesă de colecţie pentru iubitorii de literatură.

Un roman tulburător…Scriitura lui Murakami ne răscoleşte asemenea faimosului cântec al Beatles-ilor – Pădurea norvegiană, care îi dă şi titlul.

(recenzie primită de la Alexandra Borod)

Incest

Cartea, apărută la Editura Hmanitas, pe Raftul Denisei, este „povestea” adevărată a uneia dintre cele mai enigmatice femei artist din secolul al XX-lea – Anaïs Nin.

Jurnalul, povestea ei de viaţă, devine cu atât mai fascinant cu cât personajele incestului au fost cât se poate de vii, mai mult, au fost celebre. Ce poate fi mai provocator decât povestea de dragoste, necenzurată, vie, plină de patimă, care acoperă totul, inăbuşă orice zvâcnire raţională, dintre două personalităţi celebre? Dacă numele lui Anaïs Nin, mărturisitoarea, spune multe (cred că din punctul acesta de vedere este cel puţin la fel de celebră ca Virginia Woolf), numele „personajului” masculin spune şi mai multe – Henry Miller.

Ceea ce frapează este declamarea permanentă a lipsei de moralitate. Însă tocmai această lipsă de moralitate conţine in nuce sensul unei morale mult mai profunde, care ar putea fi tradus ceva în genul: morala, când face rău, e mult mai nocivă decât absenţa acesteia: „ Este ciudat să priveşti dragostea altuia şi să rămâi neatins. Visele frumoase ale lui Hugh despre mine. Le ascult, dar nu mă gândesc nicio clipă ele când mă mângâie Henry. Este absolut adevărat că nu mă gândesc niciodată la Hugh când sunt fie cu Allendy, fie cu Henry – nici la Henry nu mă gândesc când sunt cu Allendy. Are loc în momentul acela un soi de scindare – un întreg temporar – care împiedică orice ezitare sau paralizie. Abia atunci amestecul se dezvăluie, şi odată cu el conflictul. Nu simt că aş face ceva rău culcându-mă cu Henry în patul lui Hugh – n-aş simţi că fac ceva rău nici dacă m-aş dărui lui Allendy în acelaşi pat. Nu am moralitate. Ştiu că lumea e îngrozită – eu nu. Nu am nicio moralitate câtă vreme răul nu se manifestă. Moralitatea mea se afirmă când sunt confruntată cu tristeţea unei fiinţe omeneşti.” Mărturisirea devine una de credinţă, relevând primatul psihanalizei pe care o adoptă ca mod de viaţă, substituindu-se, la nivel mental, doctorului devenit amant.

Frapantă, amorală, răscolitoare este relatarea (în timp real) adevăratului incest! Joaquin Nin…chemarea sângelui nu mai există pentru că a fost anulată de distanţa spaţială şi, mai ales, temporală. Fiica devine amanta ideală, întruchiparea perfecţiunii feminine cu care acest don–juan ar dori să încheie capitolul iubire în această viaţă. Însă îi va capta atenţia doar pentru o vreme, fiindcă senzuala Anaïs nu poate renunţa la Henry, la psihanalistul său, nici măcar la Hugh, soţul pe care îl acoperă cu grijile sale materne, mai mult platonice decât senzuale.

E ciudat cum, în pofida şirului de amanţi perfecţi, în fruntea cărora stă, regal, Joaquin Nin (regele-tată), fascinaţia pentru Henry Miller nu păleşte decât pentru a înflori şi mai puternic. Artistul din el supune atât simţurile, cât şi intelectul femeii: „ Tu întruchipezi calităţile de Faure marelui artist […] Avem nevoie unul de altul ca să ne hrănim unul pe altul.”

Autoarea este deplin conştientă că are darul de a-l stimula creativ pe Miller, dragostea ei devine sevă creatoare: „Henry, dragostea mea, dragostea mea, Henry, m-am luptat, am dus războaie ca să fiu demnă de tine, ca să fiu femeie ca să fiu puternică, , ca să fiu neînfricată…”

E capabilă să-şi asume sarcini totale, care o acaparează, o sleiesc e puteri, dar pe care le face cu dăruire totală: „În seara asta sunt o mare Mamă-pântece, casă şi pat; strălucire, căldură, lumină şi foc; curaj şi pasiune – sunt toate astea.”

Eşuează în experienţa maternităţii deoarece episodul-şoc din copilărie (abandonul patern) o împiedică să vadă în bărbatul tată protecţie, ocrotire, mângâiere: „În bărbatul tată simt un inamic, un pericol”

Otto Rank schiţează, sintetizator, relaţia ei cu cei mai importanţi bărbaţi care îi marchează existenţa: „Hugh e tatăl tău, Henry e soţul tău, iar eu amantul.” Cred că descifrarea profundă a acestei mărturisiri totale nu poate porni decât de la această frază, deşi ea apare la final.

Câteva citate care merită citieJ

„ Pot să scriu pagini fantastice, dar nu ştiu cum să le trăiesc.”

„Imaginaţia omului e cea care provoacă aventurile sale, iar dragostea ocupă aici primul loc. moralitatea condamnă pasiunea, curiozitatea, experienţa, cele trei etape sângeroase în urcuşul spre creaţie.” (preluat de autoare din Dans pe apă şi foc, de Elie Faure)

Cartea sau jurnalul?

„Sunt totuşi mai loială jurnalului. Voi pune pagini din jurnal în carte, dar niciodată pagini din carte în jurnal, dând dovadă de o fidelitate umană faţă de autenticitatea umană a jurnalului!”

(Recenzie primită de la Ioana Sch.)

http://dinastiile.wordpress.com/

Rendezvous cu Rama

De vreo săptămână încerc să caracterizez cartea şi singurul cuvânt care-mi vine e "frustrant". Un cilindru lung de 50 de kilometri şi cu un diametru de 16 kilometri pătrunde în sistemul solar alertând staţiile de supraveghere şi trezind interesul cercetătorilor care-şi vedeau visul de-o viaţă, studierea unui obiect construit de extratereştri, trecându-le prin faţa telescoapelor, inaccesibil şi indiferent. În pripă este redirecţionată o navă aflată într-o misiune de rutină şi trimisă către imensul obiect botezat Rama. Comandantul, puţin intimidat de misiune, nu atât de dimensiunea obiectului cât de conştientizarea că e vorba de o structură artificială, îşi ia în serios rolul de explorator şi, presat de scurta perioadă favorabilă, pătrunde în lumea ce stătuse închisă de sute de mii de ani. Descrierea întregii operaţiuni poartă semnul rigurozităţii ştiinţifice cu care ne-a obişnuit Arthur Clarke, cel care vorbea de sateliţi de telecomunicaţii încă de prin 1945 şi care, chiar mai înainte, prevedea aselenizarea înainte de anul 2000. Tocmai realismul imprimat romanului elimină senzaţionalul ieftin la care ar fi apelat alţii, marea întâlnire cu creatorii lui Rama nu are loc! Chiar dacă acea lume închisă pare să se trezească la viaţă nu este de fapt decât o simplă revizie tehnică, o curăţenie "de primăvară" înaintea ocolului pe care-l va da Soarelui. Cercetătorii noştri, simple furnici pe fundul unei sticle, sunt ignoraţi la fel cum mă ignoră aspiratorul meu şi imposibilitatea de a înţelege rolul diverselor structuri e frustrantă. Nu pot afla nici de unde vine această lume nici cum funcţionează nici unde se va duce nici... e frustrant. Să stai în faţa unui seif în care sunt închise răspunsurile la toate întrebările tale şi tu să nu cunoşti combinaţia care-l deschide...
În cele din urmă oamenii trebuie să plece lăsând toate comorile şi minunile pe care le bănuiesc ascunse în imensul sarcofag care, după un ocol strâns dat Soarelui, părăseşte nepăsător sistemul.
Ar mai fi speranţa ca Rama să nu fie singur.

Picnic la marginea drumului

Am citit nuvela fraţilor Strugaţki la prima ei apariţie într-unul din memorabilele almanahuri Anticipaţia şi m-a impresionat prin adâncimea mesajului pe care mulţi îl neglijează. În general SF-ul este considerat un gen facil, pentru adolescenţi superficiali, un gen incapabil de profunzime... N-are rost să stârnesc aici polemici dar m-am hotărât să prezint cartea pentru că mulţi o descoperă incitaţi de jocul STALKER care are prea puţine în comun cu ideea nuvelei. Mai sunt cei care de la joc trec la filmul lui Tarkovski ce, deasemenea, foloseşte nuvela doar ca pretext, demersul regizorului continuând pe alte planuri, oarecum complementare...
Poţi considera nuvela un SF clasic în care ni se descrie Zona, locul unde extratereştri se pare că au făcut un popas şi la plecare au lăsat în urmă artifacte de neînţeles pentru noi, au schimbat mediul presărându-l cu capcane gravitaţionale şi mocirle ucigătoare, bombe termice purtate de vânt ca un puf de păpădie şi vortexuri ce dezmembrează intruşii. În jurul Zonei înfloresc afaceri ilicite cu obiectele sustrase, apar institute de cercetare a fenomenelor stranii, fenomene ce sfidează tot ce ştiam iar trupele internaţionale încearcă să tempereze nesăbuiţii ce dau năvală. Toate acestea sunt prezentate de un "stalker", un localnic bun cunoscător al pericolelor Zonei, un aventurier ce trăieşte din ceea ce reuşeşte să fure sfidând autorităţile. În Zonă se simte liber, supravieţuirea lui depinde doar de propria intuiţie şi de respectul pe care-l arată mediului straniu cu care trebuie să lupte. Dar Zona e mult mai perfidă şi reuşeşte să-l lovească indirect prin cei apropiaţi. Cel pe care-l admiră este omorât de Zonă, fata lui se naşte afectată de Zonă, el însuşi este închis pentru ce adusese din Zonă... După ani, din tânărul fără griji, egoist şi sfidător a rămas doar un adult cinic, Zona aproape că i-a luat sufletul şi în final îl supune unei ultime tentaţii, o ultimă legendă, un glob ce poate îndeplini cea mai ascunsă, cea mai profundă dorinţă...
Pleacă în căutarea globului hotărât să jertfească un nevinovat pentru găsirea lui, dovedind că Zona a învins, i-a răpit şi ultima fărâmă de suflet... dar... mai departe citiţi voi.
E doar o poveste SF? E nevoie de extratereştri ca să vedem cum ne schimbă (şi cum ni se schimbă) viaţa?
Tarkovski, în film, merge mai departe şi pune trei persoane în situaţia de a cere îndeplinirea celei mai ascunse dorinţe. Noi ce am cere? Ne-am ascunde în spatele neîncrederii noastre incapabili să plonjăm în profunzimea sufletului nostru? Sau am refuza să cerem ceva pentru noi ca să nu pierdem capacitatea de a-i călăuzi pe ceilalţi?