Bufniţa oarbă
De carte am auzit la intalnirea „Schimb de carti”, Timisora” . Parerea unei cititoare m-a facut sa o citesc. La ultima intalnire o parere diferita a venit din partea altei cititoare, care spunea ca a citit doar primele 30 de pagini. Desigur cartea nu este una usoara, este una trista, dialogul fiind aproape inexistent, exista doar monologul naratorului care oscileaza intre isterie si satisfactie. Abunda in simboluri si mituri. Fiecare fraza are un simbol si o interpretare. Toate aceastea descriu dragostea pe care o traieste naratorul. O dragoste feerica, misterioasa, pura, extraordinar de sensibila ajungand pana la una obsedanta. Naratorul de cate ori aminteste de iubita sa, foloseste majuscule, ca semn al divinizarii. Este extraordinar cat poate sa sufere un barbat pentru o femeie. Subliniez un barbat iranian pentru o femeie, pentru ca femeile islamice sunt cosiderate datorita valorilor morale si sociale ale codului islamic ca fiinte slabe.
Consumul de narcotice si vin sunt cai de refugiere si sustragere de la realitate si patrunderea intr-o lume onirica.
Cartea este intortocheata, multe imagini revin pe parcursul cartii. In a doua jumatate a cartii femeia scrisa „Femeia”, este numita „tarfa”. Femeia sau tarfa sunt aceleasi personaje fiecare avand un simbol. „Femeia” este cea care exprima suferinta, incertitudinea, moartea chiar, iar femeia „tarfa”este femeia care nu poate fi atinsa din punct de vedere sexual si care provoaca o mare suferinta, o obsesie. Aceasta femeie prefera sa isi satisfaca poftele cu altii si nu cu sotul sau. In carte mai apare o femeia , femeia doica, care semnifica grija , iubire parinteasca, cea care ii inmaneaza barbatului cutitul care „serveste intotdeauna la ceva”
Un alt personaj , foarte controversat (si enervant) este batranul . Intotdeauna apare langa o femeie, avand infatisare groteasca, stricand parca un vis frumos.
Bufnita apare chiar la sfarsit, cand naratorul se aseamana cu ea. Nu stiam exact ceea ce semnifica bufnita , dar am cautat si am gasit ca „Sunetul bufnitei este un semn de dezamagire”. O alta semnificatie a bufnitei cu care sunt de acord este: “ bufnitele se hranesc cu sufletele muribunzilor. Tipatul bufnitei si privirea lor fixa erau semne ale mortii si dezastrelor. Pentru ca sunt vazute mai ales noaptea, aceste pasari au devenit simboluri ale raului.”
In final barbatul isi ucide sotia, traind mai multe zile cu ea moarta in camera, hranindu-se parca cu ea. Ajunge sa se sinucida si el, ultima fraza a cartii fiind deosebit de sinistra : “doi carabusi zburau imprejurul meu: viermi albi, minusculi imi colcaiau pe trup si greutatea unui mort imi apasa pe piept.”
Nota mea pentru aceasta carte este: 8
(de la Niki)
Totul despre băieţi
Recunosc, intai m-am uitat la film si apoi am citit cartea. Am citit-o fara suspans, poate un pic de curiozitate sa vad daca se aseamana oarecum cu filmul.
Filmul e frumos, Hugh Grant joaca rolul principal (un adevarat englez), potrivindu-se perfect cu Will Freeman, unul dintre pesonajele principale ale acestei carti. Free(man) acel dandy nepasator, egoist, un pic suferind de "narcisomanie" , flegmatic, in alte cuvinte englezul tipic.
Sa trecem la carte. Am impresia ca aceasta carte e mai mult cumparata din cauza titlului. Fetelor, sa nu va asteptati sa descoperiti secretele masculine sau o descoperire a invelisului masculin. Baietilor, sa nu va asteptati sa descoperiti practici de a cucerii o fata, din contra este vorba despre doi baieti, Will Freeman despre care am pomenit si un baiat dulce dulce (ca in film si nu numai) Marcus, innebunit dupa Joni Mitchell :) (singura cantareata sau mai bine spus vedeta cunoscuta de el), un ciudat vazut de colegii lui si poate si de catre cititori.
Va dau un exemplu : Marcus asistase la o discutie despre Kirk O'Bane, un fotbalist care joaca la Manchester United, in fine, stand intr-o zi la masa cu o colega de-a lui care avea tricou cu Kurt Cobain, Marcus aflandu-se in treaba ii spune " Kurt Cobain nu joaca la Manchester United, ii spuse el". Raspunsul fetei, dupa cateva secunde de ras isteric a fost "- Hai fugi! , simuland stupefactia. L-au dat afara ?". Alte intrebari ale lui Marcus sunt ceva de genul "Cine e Jean Claude Van Damme?", "cine e Snoppy Doggy Dog?". un alt motiv de haz pentru colegii lui era faptul ca incepea sa cante cu voce tare indiferent de loc (in clasa, pe coridor ...oriunde). Piesa preferata a lui si a mamei sale, piesa pe care o va dedica la o serbare a scolii e "Kiling my softly with this song".
Marcus este rezultatul unei casatorii esuate. Are o mama care in tineretea ei era alaturata grupului hippie, devenind acum depresiva din cauza despartirii de sotul ei.
Ceea ce nu mi-a placut la ea era faptul ca facea unele lucruri fara a le gandi, nu pot sa spun ca era egoista, ca tot timpul doar la ea se gandea, il iubea pe Marcus, dar suferea de un complex al ei, faptul ca nu era iubita de nimeni. Isi taie venele, asteptandu-l parca pe Marcus sa o admire vazand-o in situatia aceasta. Vei observa cum acest copil trece peste toate (aparent).
Ceea ce mi-a placut si in carte si in film a fost faza cu "hranirea ratelor" (nu o dezvolt, dar in carte e altfel decat in film, are mai mult haz).
Despre Will Freeman, as mai aminti (un lucru placut fetelor) ca e bogat, dar nu lucreaza nicaieri, adica niciodata nu a facut nimic, imbogatit datorita unei piese compuse de tatal, o piesa foarte cunoscuta, iar banii veniti sunt din drepturile de autor.
piesa se numeste "SANTA'S SUPER SLEIGHT", iar versurile:
"Doar niste placinte c-un pahar de sherry sa lasi lasi afara/ si vei fi fericit caci Mosul o sa apara,/ o super saniuta Mosului, super saniuta mosului",
sa fii bogat de pe urma acestui cantec pare un lucru paradoxal.(pentru mine)
Neavand ce face se va inscrie intr-un grup de sprijin al femeilor divortate si cu copii, spunand ca relatiile cu aceste femei sunt cele mai atragatoare si interesante in speranta ca va avea parte de aventuri de una sau mai multe nopti. Se va da drept tata (acest cuvant "tata"lui Will ii da un fel de furnicaturi in tot corpul), ramas cu un copil, Ned, care chiar daca este un copil fantastic, il va ajuta pe Will sa-si asume unele responsabilitati.
Cei doi, Will si Marcus sunt la inceput, nepasatori unul fata de altul. Marcus va face primul pas in debutul prieteniei lor, care era in cautare de cineva cu care sa poata comunica, utand parca de toate necazurile atat de acasa cat si de la scoala. Se va imprieteni cu Will, care la inceput e rece si distant. Astfel un baietel de 12 ani reuseste sa maturizeze un barbat de 36, care la randul lui integreaza copilul mult prea implicat in probleme si situatii deloc potrivite pentru el, in copilarie.
Cartea e plina de umor, actiunea se deruleaza repede, nu ai acea tendinta de a pune semn pentru a te opri la primul aliniat de pe pagina,din cauza plictiselii, limbajul cartii e liber, traducerea foarte buna. despre autor numa' de bine, dovada ca tot ce a scris s-a ecranizat.
Acum urmeaza Hight Fidelity.
Asemanatoare ca stil cu acesta carte e "Darul lui Gabriel" de Hanif Kureishi.
(de la
Niki)
În căutarea Templului Amazoanelor
Vă întreb... credeţi în amazoane? Există ele cu adevărat? Ce sunt celebrele pietre ale Grifonului şi de ce toată lumea le caută? Răspunsul la aceste Întrebări se află în fascinanta carte scrisă de Katherine Roberts. În prim plan este urmărită aventura captivantă a ultimei amazoane rămase, Lisyppe care pleacă în căutarea Pietrei Grifonului cu speranţa că îşi va salva sora şi mama.
Pentru a reuşi ce şi-a propus, tânăra amazoană trebuie să facă faţă unor încercări grele dar mai ales să-l înfrunte pe Alchimist. Chiar dacă la început puternicele ziduri ale templului zeiţei Artemis o protejează asta nu va dura pentru eternitate.
Pe mine romanul m-a dus într-o lume de basm, de poveste unde te poţi transpune în pielea personajului pentru a trăi aceste minunate aventuri. Pe parcursul cărţii am urmărit vrăjită schimbarea lui Lisyppe, de la o fetiţă inocentă la o adevărată războinică amazoană.
Cartea face parte dintr-o serie dedicată "Marilor minuni ale lumii", fiecare raportându-se la una din cele şapte minuni, aceasta desfăşurându-şi acţiunea în jurul templului zeiţei Artemis (Diana) povestind şi despre obiceiurile oamenilor ce trăiau acolo, cei ce cinsteau zeiţa.
Imaginaţia autoarei dă naştere unei poveşti impresionante desfăşurate în jurul anului 356 î.Hr. când ultima amazoană războinică iese la lumină.
Va reuşi ea oare să găsească piatra despre care se spune că poate să transforme orice metal în aur şi să dăruiască viaţă veşnică?
(de la
Maria)
Cum trăiesc morţii
O întrebare adresată involuntar Eului nostru e ”Ce este moartea?”. Ei bine
Will Self s-a angajat ca ghid către necunoscut pentru cititor, prezentându-i, într-o manieră ciudată şi ”plină de fum”, moartea, prin intermediul unei evreice pe nume Lili Bloom, o femeie comună dintr-o familie mediocră, ce locuieşte în Londra. Întreg romanul e o operă împletită din mult umor negru, o ironie sadică aş putea spune, din când în când ceva seriozitate şi multă, dar multă, imaginaţie!
Aş putea spune că e o carte oarecare, pe lângă care ”treci fără să o observi”, iar dacă o citeşti îţi lasă un gust amar, datorită felului de exprimare direct, cu acele cuvinte de la periferia oraşului, o carte plină de jargonul clasei mijlocii, de comportamentul isteric şi depresiv al narcomanilor (fiica mică a lui Lily) mereu în contrast cu viaţa ordonată a clasei superioare (fiica mare a lui Lily, Charlie), o experienţă a morţii văzută, sau mai bine zis nevăzută de fumul gros de ţigară ce te învăluie, de mirosul cadavrelor mutilate, sau viziunea feţilor morţi în pântecul femeii.
Un roman care te şochează prin ”libertatea sa de exprimare, o libertate abuzată de autor, de aceea cartea ar deveni nerecomandată celor slabi de inimă :))
Dar nu prin asta m-a impresionat autorul ci prin faptul că, prin prisma lui Lily, vezi moartea ca o continuare a vieţii, cu aceleaşi diferenţe de clase sociale, cu aceleaşi drăcii de taxe şi impozite, plină de fum de ţigară şi de droguri, însă cu un corp mai ”subtil”, care e imun la atingeri, boli, emoţii, imun la tot ce era vulnerabil în timpul vieţii. Aşadar, acest corp te obligă practic să faci absolut tot ce nu ai făcut în viaţa reală, pentru a nu fi devorat de indiferenţă şi plictis.
Ar merge foarte bine un ”carpe diem” aici însă cine ar fi crezut că apuc ziua în care voi zice că vreau să-mi trăiesc moartea? :)
(de la
Tony)
Interviu cu un vampir
Acesta este primul volum din seria Cronicile vampirilor a celebrei
Anne Rice. La acest roman m-a impresionat farmecul cuvintelor folosite în descrierea Parisului anilor 1800. Cel ce povesteşte este chiar unul din personaje care, după două sute de ani de nemurire, simte nevoia să se destăinuie cuiva. Găseşte ocazia mult aşteptată într-o seară cu ajutorul unui reporter banal şi aşa începe firul poveştii unui vampir.
Louis nu a fost din totdeauna un vampir, lui i s-a oferit darul întunecat când se afla în pragul morţii şi de atunci, pentru eternitate... regretă...
Lestat, cel care l-a transformat, era un vampir crud şi nemilos ce nu-i oferă novicelui nici un răspuns. Era o creatură a nopţii ce nu suporta să fie singur de aceea încearcă să-l reţină pe Louis cu orice preţ. Pentru a-i împiedica plecarea decide să transforme un copil de doar şase ani într-o creatură fără suflet de care Louis se simte atras. Louis, Lestat şi micuţa Claudia formează împreună o familie stranie dar lucrurile iau o întorsătură şi mai ciudată când Claudia începe să-l urască pe Lestat şi decide să-l omoare. După moartea vampirului, Claudia şi Louis sunt prinşi de către ceilalţi vampiri şi acuzaţi de omor (faptă interzisă chiar şi în lumea lor). Claudia sfârşeşte tragic ucisă de razele soarelui dar Louis reuşeşte să scape. Melancolia cu care Louis povesteşte toate acestea oferă cititorului o privire asupra blestemului unei vieţi nemuritoare. Nici Lestat nu este mort ci trăieşte într-o casă din New Orleans.
M-a încântat acest roman datorită minunatelor descrieri dar şi datorită modului de a povesti al lui Louis... un vampir mereu trist care îşi continuă nemurirea singur rămânându-i doar amintirea Claudiei... pe care a iubit-o enorm.
Recomand tuturor această carte dar şi celelalte volume care continuă seria: Vampirul Lestat, Regina Damnaţilor, Vampirul Armand...
(de la
Maria)
Recviem pentru un vis
Recviem, recviemul unor vise, recviemul unor vieţi, recviemul unor oameni… De la început observăm predilecţia spre decădere a personajelor, în jurul cărora se învârte
romanul. Îl avem pe Harry Goldfarb care e îndrăgostit de Marion, pe Tyrone C. Love care e amicul lui Harry şi Sara, mama lui Harry. Acţiunea se desfasoră în intervalul a catorva luni, la început fiind vară când toate erau înflorite (inclusiv afacerile), cartea terminându-se cu o iarnă rece, copleşitoare şi distrugătoare (începutul sfârşitului), moment în care vieţile personajelor iau o turnură tragică. Întregul roman se învârte în jurul consumului de droguri, toate personajele fiind dependente. Fiecare personaj are o “scuză” de a consuma, dar până la urmă toţi sunt la fel, acelaşi tip de iluzii le au toţi, aceleaşi vise (care nu se vor îndeplini niciodată). Harry, Marion şi Tyrone încearcă să facă nişte bani prin vânzarea heroinei; la început merge, dar la un moment dat (după trecerea verii) lucrurile nu mai merg la fel; marfa începe să fie din ce în ce mai greu de găsit; abia mai pot găsi pentru ei, dar apoi să mai şi vândă, lucrurile se inrautatesc de la zi cu zi.
O altă poveste care are loc în paralel cu cea a celor trei, e cea a Sarei, mama lui Harry, care e anunţată că are posibilitatea să apară la televizor, acesta fiind catalizatorul care acţionează în mintea ei şi o face să-şi dorească să arate bine pentru când va apărea pe post. Are rochia roşie pregătită, pantofii aurii, singura problemă fiind faptul că s-a îngrăşat şi rochia roşie nu mai arată pe ea ca pe vremuri, când Harry era mic. Se tot interesează de diete, dar până la urmă ajunge la pastile de slăbit, de care devine dependentă.
Toate personajele folosesc drogurile ca să scape de realitate, ca să fugă de lumea rea din jur şi tind să cred că în mijlocul stărilor de euforie chiar sunt fericiţi. Harry şi Marion se drogau împreună cu heroină, injectabila, şi în stările respective se găseau unul pe altul, găseau iubirea pură în celălalt. Lumea i-a pervertit pe toţi care au trecut prin ea (pe cei pe care nu i-a putut perverti i-a omorât), aşa că singurul mod ca să redevii pur e să scapi de realitate, asta făceau Harry şi Marion, scăpău împreună de toate războaiele, de toate rahaturile care se întâmplă în ziua de azi, se atemporalizau, se aspaţializau, se ţineau în braţe şi lăsau heroina să-şi facă efectul. Unii ar putea spune că scăparea asta de realitate nu e reală, ci e doar o scufundare în iluzii efemere, dar problema e că la un moment dat dacă eşti (prea) realist s-ar putea să-ţi pierzi sufletul (singurul lucru care nu aparţine realităţii), aşa că rupturile de realitate pe care le vedem în roman s-ar putea să fie atingerea unei stări “divine”…
Autorul a scris cartea într-un mod continuu, adică fără linii de dialog (la început nu-mi dădeam seamă cine vorbea, dar asta până m-am obişnuit cu limbajul fiecărui personaj), doar cu punct şi alineat; cred că asta poate deveni enervant pentru unii, dar mie, sincer, mi-a plăcut pt că a fost prima carte scrisă în stilul ăsta pe care am văzut-o vreodata. Stilul autorului nu e strălucit, nu e genial, se vede că a fost scrisă în “late ’70”,totuşi există o sclipire observabilă de către oricine, sclipire dată prin conturarea personajelor; stările euforice îmi aminteau de secvenţele dinaintea crizelor de epilepsie ale personajelor lui Dostoievski.
Cartea pare a fi scrisă pentru a arăta tinerilor ce pot face drogurile din oameni, dar cred că am descoperit un substrat care nu face decât să promoveze drogurile...dar, asta e părerea mea…
(de la Răzvan)
De veghe în lanul de secară
Mi-a placut foarte mult Sallinger pentru Nouă povestiri. De veghe în lanul de secară e cu totul altceva. A reuşit să mă surprindă totuşi prin sinceritatea cu care tânărul Holden, îşi mărturiseşte viaţa, aşa cum e pentru un tânăr de vârsta lui, de data asta de la oraş (nu ca-n Amintirle lui Creangă), evitând orice formă de cenzură.
Părerea mea despre roman? Ei bine, nu m-a impresionat destul de tare încât să-mi form(ul)ez una. Părerea mea despre Holden? În primele patru cincimi din carte mi-a fost indiferent. După mine, "ridicarea" lui a constituit-o chiar finalul cărţii, prin ceea ce se înţelege cel mai des ca fiind mai degrabă o decădere ireversibilă. Cum adică? Dar principiile? Dar libertatea? Dar?... dar?...
Uite, eu tocmai prin acea adaptare la mediul inferior(cum parca Eliade o numea) înţeleg maturizarea. Rămânând acasă, Holden nu şi-a făcut decât datoria de element al unei mulţimi: aceea de a exista în mulţimea respectivă. N-a renunţat la definiţia lui, ci doar i-a rotunjit anumite formulări, ca să facă posibilă relaţia cu celelalte elemente. Nu a renunţat să lupte împotriva mediocrităţii şi a uniformizării, ci abia a început lupta pentru a face faţă vieţii cu toate ameninţările şi dificultăţile ei, a abandonat fuga. Maturitate.
În cazul lui, decizia aş zice că a fost determinata de dezvoltarea conştienţei că e iubit: de profesorul lui, căruia într-devăr îi păsa, de sora lui (o iubire speciala, plina, admirativă, care explică relaţia profundă dintre cei doi).
Eu una am desluşit romanul ca pe unul educativ, tocmai prin monologul profesorului său, Antolim, prin care îl avertiza asupra pericolului pe care îl reprezenta pentru el ca om, traiul acela constant în dezinteres şi în "n-am chef":
"-Dezastrul ăsta spre care mi se pare că te îndrepţi... e un fel anume de prăbuşire, una oribilă. Omului care se prăvăleşte în gol nu-i e permis să simtă sau să audă când atinge fundul prăpastiei. El doar cade, fără să se mai oprească. Toată orânduiala asta e făcută pentru oamenii care, într-un moment sau altul al vieţii lor, căutau ceva ce mediul înconjurător nu le putea oferi. Sau cel puţin aşa credeau ei. Aşa că au renunţat să mai privească în jur. Au renunţat înainte de a fi început vreodată cu adevărat."
Asta pentru cei ce n-au citit înca romanul.
Dacă mesajul este indiferent unui potenţial cititor, poate măcar înjurăturile abundente, mai mult sau mai puţin originale ar constitui un motiv destul de bun ca el să încerce să se-afunde printre rânduri (:P). Eu o recomand.
(De la lsdon)
