Ce mai citesc inginerii ?

Fascinație

2011-02-09T16:13:00.002+02:00

Departe de ochii muritorilor, exista o lume a zanelor, o lume pe care putini dintre noi oanenii o pot vedea. Aislinn este une dintre acele persoane care au darul “vederii”, iar intreaga ei viata a trait dupa cateva reguri simple impuse de bunica sa:

Regula nr. 3: Nu te holba la zane invizibile.

Regula nr. 2: Nu vorbi cu zane invizibile.

Regula nr. 1: Nu le atrage niciodata atentia.

Pana la un moment din viata ei, Aislinn a reusit sa traiaca dupa aceste reguli, dar totul se complica atunci cand Keenan, regele verii, o alege drept regina lui, moment in care intreaga ei viata se da peste cap.

După secole de stabilitate, echilibrul dintre Curţile zânelor a dispărut şi Irial, stăpânitorul Curtii Întunecate, se luptă să-şi ţină unite zânele rebele şi devenite recent foarte vulnerabile. Dacă nu va reuşi, vor urma vărsări de sânge şi multă brutalitate, iar Aislinn este persoana potrivita pentru a readuce echilibrul in lumea zanelor.

Fascinatie este o carte este absolut captivanta. Mi s-a intamplat sa stau pana noaptea tarziu sa citesc, sa aflu ce se mai intampla cu Aislinn si cu muritorul sau, Seth, sa aflu cum ramane cu imparatia zanelor, daca aceasta accepta sa devina regina verii si sa salveze zanele de Beira, regina malefic a iernii. Este o poveste fascinanta, care m-a tinut in suspans, care are un final absolut minunat si pe care v-o recomand din toata inima!

Pentru mine a fost absolut minunat sa vad ca iubirea dintre cei doi, Aislinn si Seth, a reusit sa treaca peste atat de multe obstacole, ramanand la fel de puternica ca in prima zi.

Petruse Teodora

Noua şi scurta viaţă a lui Bree Taner

2010-12-31T20:21:00.002+02:00

După cum ne-a obişnuit şi până acum, Stephenie Meyer reuşeşte să ne capteze atenţia cu Noua şi scurta viaţă a lui Bree Taner prin fascinanta combinaţie de mister şi romance.

Noua şi scurta viaţă a lui Bree Taner, este povestea lui Bree Taner şi a altor vampiri nou-născuţi care apar în romanul Eclipsă. Bree este o tânără de 16 ani a cărei viaţă se transformă intr-o continuă fugă de moarte. Ea ştie că viaţa ei alături de ceilalţi vampiri urma câteva reguli simple: nu atrage atenţia asupra ta, păzeşte-te şi mai presus de toate să ajungă acasă înainte de răsărit altfel va muri.

La fel ca toţi ceilalţi nou născuţi, Bree dobândise simţuri puternice, reflexe supraomeneşti, şi forţă fizică copleşitoare, dar spre deosebire de majoritatea celorlalţi era o tânără foarte inteligentă, inteligenţă care o ajută în luarea deciziilor corecte pentru a nu atrage atenţia asupra ei şi implicit de a rămâne în viaţă chiar dacă setea de sânge o urmăreşte pretutindeni.

Reuşeşte să îşi facă un prieten, Diego, alături de care încearcă să afle cât mai multe cu privire la creatoarea lor misterioasă. Cu cât se aproprie mai mult de adevăr lucrurile sunt tot mai înceţoşate.

Dacă tot ce ştiai până acum, dacă toată noua ta viaţă se dovedeşte a fi doar o minciună, dacă afli că eşti doar un pion într-un joc mult mai mare ce ai face? În cine te-ai încrede?

Stephenie Meyer spune povestea incredibilă a lui Bree Taner şi a unui grup de vampiri nou născuţi care sunt instruiţi să atace familia Cullen şi pe Isabella Swan.

Chiar dacă în Eclipsa Bree are un rol atât de mic şi de nesemnificativ în Noua şi scurta viaţă a lui Bree Taner aflăm multe aspecte din viaţa vampirilor, multe lucruri despre familia Volturi, lucruri care nu au fost spuse in Eclipsa si care ne fac sa rămânem uimiţi.

Petruse Teodora

Welcome to My Paradise

2009-09-01T09:21:00.006+03:00

(Lucian Cremeneanu)

Încă mă simt vinovată…vinovată că de două luni nu pot să scriu nişte amărâte de cuvinte despre o carte pe care am citit-o pe nerăsuflate, cu preţul unei jumătăţi de noapte. De fapt e ca atunci când, proaspăt îndrăgostit până peste urechi, nu poţi spune despre celălalt decât un banal E minunat!. Te râcâie, te enervează,dar mai mult nu poţi scoate, fiindcă toate cuvintele se încăpăţânează să rămână în stare latentă, agăţate în gât. Până la un moment dat, când cineva îndrăzneşte să conteste ceva din inefabilul celui iubit…Ei, atunci se trezesc deodată poetul, filozoful şi leul din tine, care urlă, fiecare pe limba lui, iubirea mistuitoare.
Nu întâmplător am făcut această comparaţie…cartea lui Lucian Cremeneanu este o încântătoare călătorie spre ţelul suprem (al unora!!) în viaţă, spre mereu fascinanta iubire. Geografie fizică si spirituală, iată piesele principale ale acestui beiuşan care nu acceptă reguli, nu acceptă plafonări în iubire.
Incipitul este brusc, fără ocolişuri, fără subterfugii, anunţând cea mai lungă călătorie a scriitorului:
Hai în Indonezia!
Da’ cum să nu?
Tonalitatea familiară, deloc forţată, o vom regăsi pe parcursul întregii călătorii spre paradisul ce se ascunde în miezul celor mai normale trăiri, pe care însă, de obicei, le uităm imediat. Nu şi Lucian Cremeneanu! Călătoria lui în spaţiu ( I-la Bali din Indonezia, la invitaţia prietenului său Radu Frenţiu), fermecătoare prin noutăţile pe care le presupune, prin trăirile emoţionante este contrapunctată cu inserţii nostalgice, amintiri ţesute pe pânza sufletului, păstrate cu pioşenie. De fapt, întreaga carte are la bază tehnica contrapunctului, aducând în lumina prezentului dulci amintiri care dau tot farmecul poveştii relatate în timp real:
Vikki, vii cu noi luni la rafting? Întreabă brusc Radu. […]
Vin cu voi la rafting dacă o să cânţi o melodie la karaoke în seara asta.
Vikki, ăsta e santaj!
Ştiu, râde ea smechereşte.
Când am cântat ultima dată la haraoke s-a întâmplat ceva grav.
Ce?
………………………………………………………………………
Toată presa orădeană e invitată la inaugurarea terasei de la parterul uni bloc din cartierul Nufărul. Marea atracţie a locului este un sistem karaoke destul de performant, cu care patronul speră să ia faţa concurenţei şi să atragă mulţi clienţi. Pentru inaugurarea din seara asta, gazda noastră a organizat un concurs de karaoke doar pentru jurnalişti. Catalogul cu melodii disponibile circulă pe mese.
Cânţi? mă întreabă Mariana, fosta mea colegă de la radio.
Nici vorbă! N-am voce.
Ei, căcat. Cum adică nu ai?
Adică nu am voce de cântat. […]
(Scena se sfârşeşte tragi-comic, jurnalistul fiind răsplătit cu o găleată de apă în cap pentru prestaţia oferită.)
Cartea nu se poate povesti, însă o simţi în fiecare coardă a sufletului. Nu-mi dau seama dacă aceasta a fost intenţia reală a lui Lulu (beiuşenii aşa îl cunosc cel mai bine…) însă a reuşit să echilibreze perfect doza de melancolie, sentimente şi trăiri profunde cu miştocăreala şi persiflarea (mai ales autopersiflarea!), toate acordându-se natural, fără note stridente, într-un cântec despre viaţă şi iubire. Trebuia ca în final să ajung la Lulu, cel pe care îl cunosc toţi drept omul pentru care muzica e totul…sau aproape totul.
Să mai spun ca povestea ţesută din cuvinte s-a insinuat firesc, perfect de normal, în realitate? Dacă nu v-am convins, luaţi în mâini un volum…e imposibil să-i rezişti chemării sugestive!
(de la Ioana Sch.)

Umbre şi străluciri

2009-05-20T18:09:00.002+03:00

Umbre şi străluciri este volumul de debut (Editura Buna Vestire, Beiuş, 2009) al beiuşencei Judith Köteles Rosfiord. Poeziile au început să prindă contur treptat, odată cu plecarea autoarei în Suedia, în anul 2003. În acest sens, Cuvântul înainte arata cum se nasc doruri vii şi patimi multe într-un suflet sensibil, aflat departe de meleagurile natale. Pe această cale, a poeziei, legătura cu locurile de origine, niciodată uitată, se adânceşte, prinzând rădăcini şi mai puternice.
În viziunea lui J. K Rosfiord totul poate deveni poezie: puterea gândului - laitmotivul volumului – (Atingere, Gândul, Gânduri, Reflectare, Un gând srăbate printre gene etc.) imaginea simpatică a unei ţigăncuşe (Ţiganca, Ce vrei?) copilăria (Copilăria), destinul (De ce aş vrea? Soarta), iubirea ca fantasmă sau ca realitate (Fiinţe felurite, Invitaţie, Poza ta). Desigur, nu lipseşte tema creaţiei, astfel încât cel puţin două poezii trebuie citite ca arte poetice: Poezie şi Să cred.
Desprinderea de ţara şi pământul mamă o fac pe Judith Köteles să-şi acorde tot mai mult timp de reflectare, poate din dorinţa de a nu-şi pierde identitatea şi spiritualitatea: …gândul care te transformă/ În dulci vibraţii de-armonie/ Atins e în drumul său/ De-al cerului mesaj sonor. Starea de meditaţie devine singura posibilă, într-o lume nouă, care ameninţă cu uitarea: Gândind, gândesc/ Şi gânduri vin/ Gândirea înconjoară/ Mă fac mai mică negândind/ Las gândul ca să zboare. Repetiţia obsesivă a cuvântului gând sugerează frica ontologică de uitare a fiinţei.
Destinul ne este dat, însă ni-l facem şi noi! Cel puţin, acesta este îndemnul care se conturează în poezia Soarta: Şi mi-am luat basmaua pornindu-mă în lume/ Făr ca să ştiu de viaţa îmi va cânta în strune // Mă uit acum în urmă la drumul cel parcurs/ Mirându-mă zâmbesc la timpul ce s-a scurs/ Curajul, îndrăzneala a cu drag le-a folosit/ Şi uite-aşa în viaţă eu soarta mi-am găsit./ Căci tu de stai pasiv şi stelele priveşti/ Nicicând în astă viaţă iubire o să găseşti. Mesajul final este clar: ca să găsim iubirea nu e suficient să fim, trebuie să facem. Numai participând activ la energia Universului avem dreptul la porţia noastră de fericire.
Poezia Să cred conţine mesajul central al volumului. Într-o artă poetică plină de simţire, autoarea îşi declină artistic menirea: Să sper în vise sunt prea mare/ Să cred în ceruri nu-s în stare/ Să mă-nfior de gânduri pure/ Ce mă ating nemăsurat/ În adierea purpurie/ A vântului înmiresmat/ E-un dar ales ce mă uimeşte/ Şi-i lasă visele să zboare/ Spre culmi înalte, pământeşti/ Vopsite cu dorinţi cereşti. Chemarea poezie, venită pe nesimţite, o uimeşte, o înfioară, dar îi arată încotro va curge destinul ei de acum înainte.
Tot o artă poetică este şi creaţia întitulată simplu Poezie, menită să dea reţeta artistică a ei: În inimi s-adună gânduri, tristeţi/ Adânc semănate de vise şi fapte/ Poetic vibrând când luna apare/ Plângând, fremătând în sufletul meu. Nu miră apariţia motivului lunii, specific poeziei romantice, fiindcă autoarea se înscrie în această direcţie prin temele predominante (iubirea, natura cu anotimpurile ei, amintirea, uitarea, copilăria).
Nu lipsesc momentele în care poeta se întreabă daca drumul ales este cel bun, cât este realitate şi cât amăgire: Trăiesc doar în vise, iubire cerşesc?/ Mă avânt în speranţe şi doruri nutresc/ Dar viaţa şi crezul cu a lor unduire/ Mă-mbie deşertic, născând amăgire.
Iubirea este când diafană, zbor alb al sufletului eterizat, când dorinţă aprinsă ori chemare fără ecou: Ce bucurie ar fi să pier/ Într-un tangou ce-i efemer/ Să duc cu mine-n altă lume/ A ta imagine în spume. Sau: Să te transform din câine-n prinţ şi în logodnic// Schimbarea cea dorită se lasă aşteptată/ Mă mulţumesc în taină, cu vocea ta lătrată.
Interesant este cum, pe parcursul volumului, temele grave se împletesc cu cele minore, într-un dans al cuvintelor şi trăirilor. Astfel două poezii surprind imaginea obraznică a unei ţigăncuşe: Ce vrei tu, mititico/ Cu ochii tăi drăceşti care devine o vânzătoare de iluzii: Căci lumea ce-o clădeşti/ Îmbie arzător cu vise tinereşti. (Ce vrei?) Întâlnirea cu ea este legată de apariţia iubirii, poate dintr-o superstiţie (apariţia unei ţigănci ca semn al norocului în viaţă): Dar sfaturile tale cu greu se împlinesc/ Când focurile vrăjii în inimă dospesc/ Şi chiar de-nchizi ochii şi-ţi îngrădesc gândirea/ Ţiganca îţi deschide în inimă iubirea.
Universul preocupărilor mărunte, derizorii, apare ilustrat uşor ironic (sigur îţi smulge un zâmbet din colţul gurii, trezindu-ţi imagini din copilărie, când petreceai timpul mai mult la bunici) în poezia Ciudăţenii: Cu urechile deschise/ Ca s-audă ştiri din lume/ Stă o babă gârbovită/ Pe o laviţă în curte. // Îşi ridică-ncet privirea/ Şi se uită curioasă/ Cum vecina ei Aniţa/ Stă de vorbă chiar cu Tiţa. // Colorată-i lumea noastră/ Şi de vrei ca să răzbeşti/ Nu te obosi cu fapte/ Care-s greu să le-nţelegi.
Volumul nu este (probabil nici nu se vrea) unul preţios. Stângăciile inerente debutului pot si trecute uşor cu vederea (mai puţin câteva greşeli gramaticale, pe care mi-am permis să le îndrept atunci când am citat!) fiindcă mesajul poetic se desprinde cu uşurinţă: poezia este o modalitate de a-ţi asimila depărtarea, o punte de trecere peste greutăţile vieţii într-o lume străină, un pansament sufletesc pentru serile grele, în care amintire te cheamă spre meleagurile de suflet, româneşti.
Lectură (sau simţire?!) plăcută!

(recenzie primită de la Ioana Sch.)

Madame Bovary

2009-05-20T18:06:00.000+03:00

Prin Madame Bovary , Gustave Flaubert uimeşte prin minuţiozitate, prin aglomerarea detaliilor care te fac, la fiecare pas, să te regăseşti mereu în rânduri.
O operă clasica prin definiţie, Madame Bovary prezintă ultimii ani din viaţa doamnei Emma Bovary, după căsătoria acesteia cu Charles Bovay, un tânăr ofiţer sanitar.
Nemulţumirea Emmei este însă metafizică: işi imaginează mult mai multe lucruri decât vede, experienţa ei virtuală depăşind-o pe cea reală. Pentru a se apropia cât mai mult de trăirile ce-i făceau sufletul să salte de bucurie (Charles devenind o rutină şi încadrându-se obişnuitului nu o mai interesa într-un mod aparte) se refugia în satisfacerea poftelor materiale duse la extrem: orice lucru nou o faşcina dar tot aşa repede se sătura de el: ,,Îşi procură un plan al Parisului şi, cu vârful degetului pe hartă, făcea cumpărături prin capitală. Cobora bulevardele, oprindu-se la fiecare colţ, între liniile străzilor, în faţa pătratelor albe care închipuie casele. [...] Văzu la Rouen nişte doamne care purtau la ceas un ciorchine de brelocuri; îşi cumpără brelocuri. Vru să aibe pe şemineu două vaze mari de sticlă albastră, şi puţin timp după aceea o trusă de fildeş, cu un degetar din argint aurit.”
Ceea ce mi s-a părut absolut fascinant în caracterul Emmei e că ea nu privea adulterul ca pe un păcat, ca pe un lucru interzis, ci i se părea o activitate absolut normală pe care o practica pentru a ieşi din rutină. Pe lângă toate acestea, nevoia de cumpărături transformată în boală o face să eşueze din toate punctele de vedere. Nu demult auzisem vorbindu-se despre o formă de manifestare (de fapt este boală în toată regula) , pe care o credeam nouă dar care a existat din totdeauna - „shopaholismul” - ce transpune într-adevăr în zilele noastre pasiunea Emmei.
Acum, nu cred că mai e loc alte prezentări. Cartea vorbeşte de la sine!
(recenzie primită de la Andreia Văşcan)

Geniul şi zeiţa

2009-05-20T18:03:00.001+03:00

Aldoux Huxley este un scriitor pentru intelectuali… spunea profesorul din facultate la primul curs de literatură universală… Perfect, am zis în sinea noastră, încă un deştept menit sa ne facă viaţa (sesiunea) grea. Exact aceste vorbe mi-au venit în minte când am decis să citesc Geniul şi zeiţa, gândindu-mă că scriitorul nu se dezminte, având în vedere faptul că însuşi titlul conţinea substantivul geniu în alcătuire.
Romanul nu e nici pe departe unul elitist, făcut pentru deştepti, dimpotrivă. Paginile sunt pline de inefabilul unui sentiment unanim cunoscut – iubirea - , chiar dacă se trece dincolo de normele morale general respectate: cartea pune pe tapet o iubire proscrisă, aceea a unui ucenic în ale fizicii, îndrăgostit iremediabil de zeiţa mentorului său.
John Rivers este un tânăr dornic de iniţiere în tainele domeniului atât de îndrăgit (fizica), provenit dintr-o familie protestantă, pentru care credinţa este singurul lucru cu adevărat important. Astfel, întâlnirea cu frumoasa soţie (Katy Maartens, alias zeiţa) a unuia dintre cele mai apreciate genii ale epocii (Henry Maartens, laureat al Premiului Nobel) şi apariţia arhicunoscutului sentiment sunt în măsură să zdruncine credinţele de-o viaţă ale tânărului. El luptă din răsputeri, rememorează sfaturile puritane al mamei, dar fără sens. Destinul lor este pecetluit, astfel încât, într-un moment de slăbiciune (moartea mamei ei, boala geniului) între cei doi se produce apropierea fizică pe care ucenicul o percepe ca pe un fatuum. De parcă o conştiinţă frământată nu ar fi de ajuns, fiica cea mare a profesorului este îndrăgostită lulea de Rivers, îi dedică poezii concupiscente, iar la un moment dat intuiţia feminină îi dezvăluie natura relaţiei dintre mamă şi ucenicul tatălui ei. Din acest moment amanţii au de înfruntat un duşman plin de ură, fiindcă fiica se simte trădată de mama adulterină şi este hotărâtă să facă dreptate, ei şi tatălui, trădat la rândul lui.
Rivers are numeroase tentative de abandon, sufletul lui este sfâşiat între respectul faţă de Maartens, mentorul său, şi atracţia imposibil de controlat faţă de soţia (mult mai tânără) a profesorului (clasicul conflict dintre datorie şi pasiune). Ulterior, când peste ani se confesează naratorului, Maartens dezvălui trăirile contradictorii pe care le încerca: - Credeam că te hotărâseşi să pleci./ - Aşa-i, dar asta s-a întâmplat înainte de a o vedea coborând pe trepte reîncarnată în zeiţă. O zeiţă în doliu. Emblemele pierderii suferite (moartea mamei lui Katy) mi-au menţinut trează mila, adoraţia religioasă, sentimentul că iubita mea e un spirit care trebuie adorat în chip spiritual. Din corsaj îi răsărea însă coloana luminoasă a gâtului; printre zulufii galbeni ca mierea chipul îi era transfigurat de un soi de strălucire nepământească.
Romanul capătă aerul unei confesiuni cathartice, Rivers îşi mărturiseşte păcatele tinereţii, povestind, plin de afecţiune, întâmplarea care i-a schimbat destinul. Naratorul are răbdarea de a-i asculta confesiunea, dar şi inteligenţa de a-l face să mărturisească cele mai ascunse gânduri, pe care până şi fostul (sau eternul?!) îndrăgostit le credea uitate.
Tonul ironic amar al romanului face lectura mult mai uşor de digerat, nu te îneacă în dulcegării sentimentale. Finalul atestă, cu siguranţă, acest lucru: - Condu cu grijă, mă sfătui în timp ce deschidea uşa. Trăim într-o ţară creştină şi azi e ziua Mântuitorului. Practic, toţi cei pe care îi vei întâlni pe drum vor fi beţi.
Cât despre finalul poveştii…este şi nu este previzibil. Pentru Rivers răstimpul petrecut în sânul excentricei familii Maartens reprezintă o aventură spirituală explozivă, cu consecinţe care-i vor marca întreaga viaţă.
Rămâne să găsiţi voi răspunsul :)

(recenzie primită de la Ioana Sch.)

Cititorul

2009-05-20T18:00:00.000+03:00

„Întâlnirea” mea cu Bernard Schlink a fost pură întâmplare…La fel ca-n scena balului din „Război şi pace”, în care prinţul Andrei Bolkonski o alege pe Natasha dintre toate frumuseţile Sankt-Petersburgului, am pus mâna la întâmplare pe cartea, după care a fost realizat, recent, un film de Oscar. Revenind la scena clasică deja…spune Gabriel Liiceanu despre frumoasa adolescentă: „abia aleasă şi abia dansând, Natasha devine aparentă în frumuseţea ei” Şi continuă elocvent: „Cărţile aliniate, aşteptând, de-a lungul peretelui. Privirea distrată care trece peste ele, fără să se hotărască asupra uneia anume. Apoi mâna care o scoate din raft, care o deschide. Dansul poate începe. Dans cu o carte.”
Niciodată nu mi s-a părut mai potrivită analogia lui Liiceanu decât acum. Citisem de mai multe ori fragmentul din Declaraţie de iubire, dar parcă abia acum l-am înţeles, sau, mai bine spus, am simţit cu adevărat ce încearcă să transmită.
Aşadar am invitat această carte într-un dans al lecturii, fără să ştiu nimic despre autor. Am citit-o pe nerăsuflate (fiindcă numai aşa se poate citi!), apoi am analizat-o coperta cu copertă, într-un soi de bizară dorinţă de a descoperi tot ce se putea despre ea sau autor. Aşa am realizat (suspect de târziu, abia când o răsfoiam să văd la ce mă opresc pentru prezentare) că numele scriitorului este aproape identic cu al meu (lipsesc două litere) iar data naşterii este şi ea foarte apropiată (ne separă două!!! zile, dar mai mulţi ani şi o căruţă de talent…)
Să ne oprim, totuşi, asupra cărţii, fiindcă ea este punctul central, nu experienţele mele, legate de „întâlnirea” întâmplătoare cu ea.
Povestea lui Michael Berg, fiul unui conferenţiar la facultatea de filozofie, şi a taxatoarei de tramvai Hanna Schmitz, desfăsurată pe fondul unei dezordini mondiale – al Doilea Război Mondial şi problema Holocaustului, iese din tiparul poveştilor de dragoste obişnuite. Şi bine face, fiindcă, pentru câteva clipe, m-am temut să nu rămână în sfera senzaţionalului (Michael are 15 ani, iar Hanna 36) care, inevitabil, devine plictisitor, monoton.
Cartea a reuşit să mă surprindă atât de mult, încât nicio clipă n-am intuit încotro curge firul acţiunii. Pentru mine (şi sunt convinsa că pentru toţi cititorii avizaţi) acesta este un aspect esenţial atunci când mă cufund în lectură…nevoia de inopinat.
Povestea scurtă de iubire este intensă, cu beneficii fizice, dar mai ales spirituale. Michael devine „cititorul” Hannei, care nu ştie scrie, nu ştie citi, dar ascultă mesmerizată vocea adolescentului (cel care îi citea, după cum îl numeşte Dumitru Radu Popa, autorul postfeţei). El o iniţiază, pornind de la senzualitate, în lumea deliciilor intelectuale, astfel încât Hanna va fi capabilă să emită judecăţi de valoare pertinente, referitoare la cărţile ascultate.
Peste ani, când „această întâmplare simplă” va fi de mult o amintire, Michael poartă în suflet, încă vie, imaginea femeii care i-a marcat destinul:
„Este încă una din imaginile rămase de la Hanna. Le-am înregistrat, le pot proiecta pe un ecran interior şi le pot contempla neschimbate, neuzate. Uneori nu mă gândesc mult timp la ele. Dar ele revin mereu şi mi se întâmplă să le proiectez pe ecranul meu interior şi să simt nevoia să le contemplu de mai multe ori una după alta. Una o reprezintă pe Hanna care îşi încalţă ciorapii în bucătărie. Alta pe Hanna care stă în faţa căzii de la baie şi ţine cu braţele ridicate prosopul desfăşurat. Alta pe Hanna pedalând pe bicicletă cu fusta fluturându-i în vânt. Apoi imaginea Hannei în camera de lucru a tatei. Poartă o rochie în dungi albe şi albastre […] Arată tânără în această rochie.”
Finalul, agonizant, nu atât „din pricina Holocaustului, ci mai degrabă din ceea ce aduc împrejurările vieţii dintotdeauna – fie ele şi post-Holocaust, în acest caz!” (Dumitru Radu Popa) este atât de firesc în logica lui absurdă…
Totodată, finalul aduce şi o „justificare” a nevoii cathartice de eliberare prin confesiunea literară: „Cu toate acestea, cred uneori că e greu de suportat. Poate că am scris totuşi povestea noastră pentru că voiam să mă eliberez de ea, chiar dacă nu sunt în stare.”
Simplicitatea confesiunii, lipsa veleităţilor artistice din partea naratorului (care, indubitabil, exista!), precum şi momentul istoric ce asigură fundalul love story-ului, fac din această „cărticică de două sute şi ceva de pagini” un bestseller al sfârşitului de veac, cu tipăriri şi retipăriri spectaculoase, traduceri nenumărate şi, în final, dramatizarea răsplătită cu un Oscar. Şi încă, lucru mare, a stârnit totodată şi admiraţia criticii literare: „E o revalorizare pe care Schlink a înţeles-o, cu înţelepciune şi măsură, producând astfel un text care are tot atâta ficţiune câtă trimitere la viaţa reală, cu toată cezura ei de neumplut! O scriere ce se impune a fi citită dincolo de mode ori modele ideologice, dincolo de controverse istorice, ca un roman.
Nimic mai mult, dar trebuie să adaug: nimic mai puţin.”
Vă las acum să descoperiţi „fascinaţia acestei cărţi, dorinţa ca, odată începută, să fie citită pe nerăsuflate.” (D.R Popa)

(recenzie primită de la Ioana Sch)

Jocul lui Ender

2009-03-28T13:44:00.006+02:00

Lumea, aflată sub ameninţarea invaziei extraterestre, are nevoie de un nou Mesia menit nu să aducă pacea pe Pământ cât distrugerea în ceruri. Omenirea, disperată, ajunge să-şi monitorizeze copiii încă de la vârsta de trei ani în căutarea liderului providenţial, cel ce avea să conducă flota în ultimul război împotriva gândacilor, seminţie extraterestră ce atacase în două rânduri Pământul. Rezultate promiţătoare sunt semnalate în evoluţia primului născut al familiei Wiggin, Peter, care se dovedeşte totuşi prea crud, plin de răutate sadică. I se cere familiei să mai procreeze o fată sperându-se că va fi mai temperată dar Valentina e prea slabă, prea moale. În ciuda suprapopulării ce impusese limitarea numărului de copii la doi i se cere familiei Wiggin să aducă pe lume un Terţ, categorie menită din start oprobiului, şi astfel apare Ender, Terminatorul, care combină instinctele ucigaşe ale fratelui cu empatia surorii, rezultând luptătorul perfect, cel care, după cum singur spune despre inamicii săi “Trebuie să-i iubesc... -Ca să-i învingi? -Ca să-i distrug.”
Monitorizat continuu de la trei ani, luat de Flota Internaţională la şase, Ender este supus unei instrucţii intensive, dureroase, menite să-l facă nu un supersoldat, Peter fiind poate mai potrivit pentru asta, ci un supercomandant, un superlider. Instructorii sunt fără milă în munca lor de modelare, nu poate exista milă când alternativa este distrugerea Pământului, şi împing rezistenţa micuţului (e vorba totuşi de un copil) la extrem silindu-l să se autodepăşească, păstrând un echilibru fragil între instinctele de ucigaş perfect şi cele de analist empatic, capabil să-şi înţeleagă adversarul, chiar realizând cu acesta o legătură telepatică ce-i chinuie subconştientul urmărindu-l în coşmaruri.
Simularea bătăliilor interstelare se face practicând jocuri de strategie a căror complexitate creşte de la nivelul confruntării directe între echipe în sala de luptă, trecând la cel în care inamic este calculatorul, programat să se autoperfecţioneze, să profite de orice tactică folosită de competitorul uman, ajungând în cele din urmă la stadiul în care Ender îşi conduce direct subordonaţii, aflaţi în simulatoare similare, în bătălii din ce în ce mai complexe. Jocul este tot mai solicitant, calculatorul adaptându-se fiecărei noi iniţiative, epuizându-l, storcându-l de energie, de speranţă... Ultima confruntare îl face să creadă că simulatorul trişează anulându-i din start orice şansă de a învinge şi nu-i lasă altă posibilitate decât anihilarea totală a adversarului, genocidul.
Victoria, aclamată de asistenţă, nu-l mai bucură nemaiavând energia necesară iar dezvăluirea finală, că lupta a fost reală, cu nave reale şi cu extincţia unui inamic real, îl aduc în stadiul de legumă...
Dacă aţi ajuns să-l simpatizaţi să ştiţi că-şi revine şi poate că va face să renască specia pe care a distrus-o... E loc de o continuare!

Pădurea norvegiană

2009-03-18T22:19:00.008+02:00

Romanul începe ca un remember, autorul părând că-şi aminteşte într-o clipă poveştile de viaţă ale unor foşti prieteni ai lui, care nu mai sunt în viaţă, şi ale celor care încă se mai află printre noi.

Momentul în care începe remember-ul este aterizarea avionului pe un aeroport din Hamburg, iar descrierea vremii mohorâte parcă se potriveşte cu „răceala” (ca o trăsătură generală şi caracteristică) a poporului german, dar şi cu vieţile chiar triste şi cu probleme psihologice ale personajelor.

Autorul zugrăveşte metalitatea tinerei generaţii, pe de o parte simţindu-se un sentiment de răzvrătire, iar pe de alta, o senzaţie de deşertăciune şi dezrădăcinare.

„Simplele” poveşti de dragoste se întrepătrund de-a lungul romanului prin voinţa destinului, dar având ca epicentru chiar povestea vieţii personajului principal.

Murakami este un admirator al naturii, pasajele în care ne descrie pesajele se îmbină perfect cu starea de spirit a personajelor, cu sentimentele şi trăirile lor din acel moment.

Multe comparaţii metaforice cu substrat filozofic:

„Cu cât trec anii, parcă se lungeşte timpul, asemenea unei umbre la amurg. Într-o zi întunericul va înghiţi umbra cu totul.”

„Moartea nu se află la polul opus al vieţii, ea face parte din viaţă.”

„Moartea există, viaţa e aici, moartea e dincolo. Eu sunt aici, nu dincolo. Moartea nu mai era la polul opus vieţii, ea era în mine, fusese întotdeauna în mine.”

Faptul că a murit cel mai bun prieten al lui, îl face pe autor să dezbată serios această „întamplare simplă”:„Realizam vag faptul că a fi prea serios şi a te apropia de adevăr sunt lucruri oarecum diferite, dar moartea este un adevăr serios, indiferent din ce unghi o priveai.”

Îmbinarea naturii cu trăirile lui, comunicarea subînţeleasă dintre două entităţi complementare (om-natură), vântul care predomină ziua aceea, toate se potriveau perfect ci tristeţea lui:„Tristeţea care mă învăluie profund…nu aveam unde să îndrept o asemenea senzaţie, unde să o încui ca să scap de ea. Nu avea nici formă, nici greutate, nici nu mă puteam înfăşura în ea. Era asemenea vântului ce trecea pe lângă mine.”

Optimismul din fiecare început se stinge treptat: „Încep să mă întristez pe la prânz şi nu pot să sufăr apusul soarelui. Trăiesc cu senzaţia aceasta zi de zi.”

Cât trăim avem moartea în noi şi o nutrim. Este unul dintre adevărurile pe care le ştim.

Din moartea unei prietene a învăţat că nimic nu poate alina durerea pe care o simţim la pierderea cuiva drag: „Nici adevărul, nici sinceritatea, nici forţa, nici blândeţea, nimic, absolut nimic nu poate atenua durerea, tot ce ne rămâne de făcut este să luăm lucrurile până la capăt şi să încercăm să învăţăm ceva, chiar dacă ştim că ceea ce învăţăm nu ne va fi de niciun folos.”

Romanul declanşează şuvoiul neîntrerupt al amintirilor tânărului Watanabe. O poveste emoţionantă, cu accente de umor negru – o adevărată piesă de colecţie pentru iubitorii de literatură.

Un roman tulburător…Scriitura lui Murakami ne răscoleşte asemenea faimosului cântec al Beatles-ilor – Pădurea norvegiană, care îi dă şi titlul.

(recenzie primită de la Alexandra Borod)

Incest

2009-03-18T22:06:00.002+02:00

Cartea, apărută la Editura Hmanitas, pe Raftul Denisei, este „povestea” adevărată a uneia dintre cele mai enigmatice femei artist din secolul al XX-lea – Anaïs Nin.

Jurnalul, povestea ei de viaţă, devine cu atât mai fascinant cu cât personajele incestului au fost cât se poate de vii, mai mult, au fost celebre. Ce poate fi mai provocator decât povestea de dragoste, necenzurată, vie, plină de patimă, care acoperă totul, inăbuşă orice zvâcnire raţională, dintre două personalităţi celebre? Dacă numele lui Anaïs Nin, mărturisitoarea, spune multe (cred că din punctul acesta de vedere este cel puţin la fel de celebră ca Virginia Woolf), numele „personajului” masculin spune şi mai multe – Henry Miller.

Ceea ce frapează este declamarea permanentă a lipsei de moralitate. Însă tocmai această lipsă de moralitate conţine in nuce sensul unei morale mult mai profunde, care ar putea fi tradus ceva în genul: morala, când face rău, e mult mai nocivă decât absenţa acesteia: „ Este ciudat să priveşti dragostea altuia şi să rămâi neatins. Visele frumoase ale lui Hugh despre mine. Le ascult, dar nu mă gândesc nicio clipă ele când mă mângâie Henry. Este absolut adevărat că nu mă gândesc niciodată la Hugh când sunt fie cu Allendy, fie cu Henry – nici la Henry nu mă gândesc când sunt cu Allendy. Are loc în momentul acela un soi de scindare – un întreg temporar – care împiedică orice ezitare sau paralizie. Abia atunci amestecul se dezvăluie, şi odată cu el conflictul. Nu simt că aş face ceva rău culcându-mă cu Henry în patul lui Hugh – n-aş simţi că fac ceva rău nici dacă m-aş dărui lui Allendy în acelaşi pat. Nu am moralitate. Ştiu că lumea e îngrozită – eu nu. Nu am nicio moralitate câtă vreme răul nu se manifestă. Moralitatea mea se afirmă când sunt confruntată cu tristeţea unei fiinţe omeneşti.” Mărturisirea devine una de credinţă, relevând primatul psihanalizei pe care o adoptă ca mod de viaţă, substituindu-se, la nivel mental, doctorului devenit amant.

Frapantă, amorală, răscolitoare este relatarea (în timp real) adevăratului incest! Joaquin Nin…chemarea sângelui nu mai există pentru că a fost anulată de distanţa spaţială şi, mai ales, temporală. Fiica devine amanta ideală, întruchiparea perfecţiunii feminine cu care acest don–juan ar dori să încheie capitolul iubire în această viaţă. Însă îi va capta atenţia doar pentru o vreme, fiindcă senzuala Anaïs nu poate renunţa la Henry, la psihanalistul său, nici măcar la Hugh, soţul pe care îl acoperă cu grijile sale materne, mai mult platonice decât senzuale.

E ciudat cum, în pofida şirului de amanţi perfecţi, în fruntea cărora stă, regal, Joaquin Nin (regele-tată), fascinaţia pentru Henry Miller nu păleşte decât pentru a înflori şi mai puternic. Artistul din el supune atât simţurile, cât şi intelectul femeii: „ Tu întruchipezi calităţile de Faure marelui artist […] Avem nevoie unul de altul ca să ne hrănim unul pe altul.”

Autoarea este deplin conştientă că are darul de a-l stimula creativ pe Miller, dragostea ei devine sevă creatoare: „Henry, dragostea mea, dragostea mea, Henry, m-am luptat, am dus războaie ca să fiu demnă de tine, ca să fiu femeie ca să fiu puternică, , ca să fiu neînfricată…”

E capabilă să-şi asume sarcini totale, care o acaparează, o sleiesc e puteri, dar pe care le face cu dăruire totală: „În seara asta sunt o mare Mamă-pântece, casă şi pat; strălucire, căldură, lumină şi foc; curaj şi pasiune – sunt toate astea.”

Eşuează în experienţa maternităţii deoarece episodul-şoc din copilărie (abandonul patern) o împiedică să vadă în bărbatul tată protecţie, ocrotire, mângâiere: „În bărbatul tată simt un inamic, un pericol”

Otto Rank schiţează, sintetizator, relaţia ei cu cei mai importanţi bărbaţi care îi marchează existenţa: „Hugh e tatăl tău, Henry e soţul tău, iar eu amantul.” Cred că descifrarea profundă a acestei mărturisiri totale nu poate porni decât de la această frază, deşi ea apare la final.

Câteva citate care merită citieJ

„ Pot să scriu pagini fantastice, dar nu ştiu cum să le trăiesc.”

„Imaginaţia omului e cea care provoacă aventurile sale, iar dragostea ocupă aici primul loc. moralitatea condamnă pasiunea, curiozitatea, experienţa, cele trei etape sângeroase în urcuşul spre creaţie.” (preluat de autoare din Dans pe apă şi foc, de Elie Faure)

Cartea sau jurnalul?

„Sunt totuşi mai loială jurnalului. Voi pune pagini din jurnal în carte, dar niciodată pagini din carte în jurnal, dând dovadă de o fidelitate umană faţă de autenticitatea umană a jurnalului!”

(Recenzie primită de la Ioana Sch.)

2009-02-04T11:02:00.002+02:00

http://dinastiile.wordpress.com/

Rendezvous cu Rama

2008-11-20T20:08:00.008+02:00

De vreo săptămână încerc să caracterizez cartea şi singurul cuvânt care-mi vine e "frustrant". Un cilindru lung de 50 de kilometri şi cu un diametru de 16 kilometri pătrunde în sistemul solar alertând staţiile de supraveghere şi trezind interesul cercetătorilor care-şi vedeau visul de-o viaţă, studierea unui obiect construit de extratereştri, trecându-le prin faţa telescoapelor, inaccesibil şi indiferent. În pripă este redirecţionată o navă aflată într-o misiune de rutină şi trimisă către imensul obiect botezat Rama. Comandantul, puţin intimidat de misiune, nu atât de dimensiunea obiectului cât de conştientizarea că e vorba de o structură artificială, îşi ia în serios rolul de explorator şi, presat de scurta perioadă favorabilă, pătrunde în lumea ce stătuse închisă de sute de mii de ani. Descrierea întregii operaţiuni poartă semnul rigurozităţii ştiinţifice cu care ne-a obişnuit Arthur Clarke, cel care vorbea de sateliţi de telecomunicaţii încă de prin 1945 şi care, chiar mai înainte, prevedea aselenizarea înainte de anul 2000. Tocmai realismul imprimat romanului elimină senzaţionalul ieftin la care ar fi apelat alţii, marea întâlnire cu creatorii lui Rama nu are loc! Chiar dacă acea lume închisă pare să se trezească la viaţă nu este de fapt decât o simplă revizie tehnică, o curăţenie "de primăvară" înaintea ocolului pe care-l va da Soarelui. Cercetătorii noştri, simple furnici pe fundul unei sticle, sunt ignoraţi la fel cum mă ignoră aspiratorul meu şi imposibilitatea de a înţelege rolul diverselor structuri e frustrantă. Nu pot afla nici de unde vine această lume nici cum funcţionează nici unde se va duce nici... e frustrant. Să stai în faţa unui seif în care sunt închise răspunsurile la toate întrebările tale şi tu să nu cunoşti combinaţia care-l deschide...
În cele din urmă oamenii trebuie să plece lăsând toate comorile şi minunile pe care le bănuiesc ascunse în imensul sarcofag care, după un ocol strâns dat Soarelui, părăseşte nepăsător sistemul.
Ar mai fi speranţa ca Rama să nu fie singur.

Picnic la marginea drumului

2008-08-16T17:02:00.004+03:00

Am citit nuvela fraţilor Strugaţki la prima ei apariţie într-unul din memorabilele almanahuri Anticipaţia şi m-a impresionat prin adâncimea mesajului pe care mulţi îl neglijează. În general SF-ul este considerat un gen facil, pentru adolescenţi superficiali, un gen incapabil de profunzime... N-are rost să stârnesc aici polemici dar m-am hotărât să prezint cartea pentru că mulţi o descoperă incitaţi de jocul STALKER care are prea puţine în comun cu ideea nuvelei. Mai sunt cei care de la joc trec la filmul lui Tarkovski ce, deasemenea, foloseşte nuvela doar ca pretext, demersul regizorului continuând pe alte planuri, oarecum complementare...
Poţi considera nuvela un SF clasic în care ni se descrie Zona, locul unde extratereştri se pare că au făcut un popas şi la plecare au lăsat în urmă artifacte de neînţeles pentru noi, au schimbat mediul presărându-l cu capcane gravitaţionale şi mocirle ucigătoare, bombe termice purtate de vânt ca un puf de păpădie şi vortexuri ce dezmembrează intruşii. În jurul Zonei înfloresc afaceri ilicite cu obiectele sustrase, apar institute de cercetare a fenomenelor stranii, fenomene ce sfidează tot ce ştiam iar trupele internaţionale încearcă să tempereze nesăbuiţii ce dau năvală. Toate acestea sunt prezentate de un "stalker", un localnic bun cunoscător al pericolelor Zonei, un aventurier ce trăieşte din ceea ce reuşeşte să fure sfidând autorităţile. În Zonă se simte liber, supravieţuirea lui depinde doar de propria intuiţie şi de respectul pe care-l arată mediului straniu cu care trebuie să lupte. Dar Zona e mult mai perfidă şi reuşeşte să-l lovească indirect prin cei apropiaţi. Cel pe care-l admiră este omorât de Zonă, fata lui se naşte afectată de Zonă, el însuşi este închis pentru ce adusese din Zonă... După ani, din tânărul fără griji, egoist şi sfidător a rămas doar un adult cinic, Zona aproape că i-a luat sufletul şi în final îl supune unei ultime tentaţii, o ultimă legendă, un glob ce poate îndeplini cea mai ascunsă, cea mai profundă dorinţă...
Pleacă în căutarea globului hotărât să jertfească un nevinovat pentru găsirea lui, dovedind că Zona a învins, i-a răpit şi ultima fărâmă de suflet... dar... mai departe citiţi voi.
E doar o poveste SF? E nevoie de extratereştri ca să vedem cum ne schimbă (şi cum ni se schimbă) viaţa?
Tarkovski, în film, merge mai departe şi pune trei persoane în situaţia de a cere îndeplinirea celei mai ascunse dorinţe. Noi ce am cere? Ne-am ascunde în spatele neîncrederii noastre incapabili să plonjăm în profunzimea sufletului nostru? Sau am refuza să cerem ceva pentru noi ca să nu pierdem capacitatea de a-i călăuzi pe ceilalţi?

Noile suferinţe ale tânărului W.

2008-08-02T00:26:00.004+03:00

De multe ori coperta ma face sa-mi cumpar o carte. Acest lucru mi s–a intamplat si cu “Noile suferinte ale tanarului W.”. O carte subtirica, cu o coperta frumusica si cu un continut dramatic (pe buzunarele tuturora). Am inceput sa citesc din ea primele pagini si am lasat-o deoparte, facandu-mi rost de “Suferintele tanarului Werther” a lui Goethe. Nu voi vorbi mult despre ultima carte, dar am de criticat ceva. Am uitat literatura clasica. Am uitat ce inseamna romantismul , clasicismul adevarat.

“Noile suferinte…” este povestea tanarului Edgar Wibeau, un Werther modern, un tanar care considera purtatul blugilor ca fiind o atitudine, trebuie sa ai o anumita stare pentru a purta blugi. Blugii sunt cei mai nobili pantaloni din lume. Blugii nu sunt pentru toata lumea. Asculta rock si jazz (MS, Ella Fitzgerald…),danseaza singur ore intregi , citeste Robinson Crusoe, de la Goethe il are ca favorit pe Werther, iar de la Saligner il preia pe Holden Caulfield si e indragostit de Charlotte sau Charlie cum o numeste el.

Cartea e o drama, chiar daca la unele faze nu te poti abtine si razi cu voce tare.

Am citit foarte multe comentarii cu referire la romanticul Werther, am citit undeva ca el ar fi primul “emo” (saracul ). Cartea a fost interzisa foarte multi ani din cauza ca multi tineri s-au sinucis.

Edgar este intra-adevar un noncomformist, dar cu ceea ce nu sunt eu de acord in nonconformistul lui e faptul ca nu-si poate exprima ideile “nonconformiste” in realitate. Si le exprima prin monolog din sicriu. O iubeste pe Charlie, dar niciodata, cand a avut prilejul, nu i-a spus ceea ce simte el pentru ea. Corespondeaza cu prietenul sau Willi inregistrandu-se pe casete audio, corespondenta care o are si Werther cu Wilhelm, dar prin scrisori.

Nu mi-a placut deloc sfarsitul dar banuiam ca se va termina tragic. Un tanar care face din urat - frumos, din tristete - fericire si din viata - moarte.

Ma intreb, noi, cei tineri, ne putem noi numi intra-adevar nonconformisti? Nu exageram numindu-ne asa?

De Ulrich Plenzdorf – numai de bine.

Am fost foarte bucuroasa sa aflu ca exista o piesa de teatru dupa aceasta carte. Nu-mi ramane altceva de facut decat sa astept sa vina “si la mine”. J

SFAT: nu va apucati de ea pana nu cititi “Suferintele tanarului Werther” de Goethe. Nu puteti sa intelegeti cartea pentru ca sunt foarte multe citate din romanul lui Goethe.
(de la Niki)

Star Cluster

2008-07-22T15:58:00.002+03:00

A. E. van Vogt iar a reuşit să mă păcălească. Mă enervează romanele lui în care eroul are mereu un atu în plus faţă de celelalte personaje, ba e telepat, ba nemuritor, ba călătoreşte în timp... Acum a inventat dellhibrizii, progenituri realizate prin "presurizare la rece" din dellieni (umani transformaţi în roboţi prin recompunere genetică) şi nondellieni, adică, logic, umani netransformaţi... La van Vogt logica mea nu funcţionează şi evidenţa apare ca o revelaţie în finalul unui basm cu Făt Frumos (cel dellhibrid) şi Ileana cea Războinică venită de pe Pământ să impună legile Imperiului în Marele Nor al lui Magelan, refugiul dellienilor goniţi de intoleranţa pământenilor, al nondelienilor care i-au ajutat să fugă şi a dellhibrizilor, progeniturile lor neiubite. Bineînţeles că eroul nostru dellhibrid are două creiere, unul analitic, moştenire delliană, şi unul creator, nondellian (adică uman, dar ăsta e "secretul" final al lui van Vogt), şi cu ajutorul lor poate hipnotiza pe oricine, poate face calcule oricât de complicate şi poate memora baza de date a pământenilor pentru ca în final să aducă pacea în univers. Povestea se desfăşoară poticnit, cu improvizaţii neverosimile şi cu un dispreţ total faţă de adevărurile ştiinţifice. Pare un basm tehnologizat inventat pe loc la gura sobei şi, cu toate că van Vogt mă enervează, m-a ţinut până la finalul clasic cu "au trăit fericiţi..."

Eseu despre orbire

2008-07-22T14:59:00.003+03:00

Jose Saramago ne propune o intrare într-o lume "bântuită" de orbire. Cum poate fi viaţa noastră într-un "alb nesfârşit"? Putem noi trăi aşa? Până unde poate ajunge ordinea şi rânduiala umană? Sunt câteva întrebări la care Saramago ne răspunde direct, amănunţit şi "necenzurat". Personajele lui Saramago nu sunt importante, nu au nume, oraşul în care se petrece acţiunea nu are nici el un nume.
Locuitorii acestui oraş orbesc fără un motiv anume, declanşându-se astfel aşa numita "epidemie de orbire". Singura văzătoare e soţia medicului (una dintre principalele personaje) care îi va conduce pe oameni spre drumul cu lumină. Primii contaminaţi vor fi duşi în carantină. Aici nu domneşte ordinea, organizarea, demnitatea, totul e o luptă între viaţă şi moarte, o luptă pentru supravieţuire, oamenii vor aplica cele mai josnice metode de a supravieţui. E terifiant ce se poate întâmpla într-o lume în care ochii nu-ţi vorbesc, mirosuri de sânge, de urină, de transpiraţie, de puroi, haosul, disperarea, moartea sunt elemente care există şi pe care autorul nu se sfieşte să le amintească şi să le descrie.
In oraş, curentul, apa potabilă, magazinele nu-ţi mai oferă servicii, pentru că doar două mâini ajutate de doi ochi văzători pot face funcţionabile toate aceste lucruri.
Speranţa de a scăpa de orbire e pe zi ce trece mai departe de împlinire, dar atunci cand îţi pierzi orice speranţă aceasta există.
(de la Niki)

Carantina

2008-07-17T22:44:00.009+03:00

Ideea romanului pleacă de la teoria din mecanica cuantică ce spune că, dacă rezultatul unui eveniment nu a fost observat, el există într-o stare de "superpoziţie" adică se află în acelaşi timp în toate stările. Se face chiar şi trimitere către "Pisica lui Shrodinger", un cunoscut experiment teoretic în care pisica este considerată, probabilistic, atât vie cât şi moartă până la constatarea stării de către un observator. Greg Egan crede că în creierul nostru "colapsăm" toate variantele existenţiale la una singură, aleasă ca fiind cea mai probabilă. Universul însuşi este ales, prin simpla observare, din infinitatea de universuri existente, anulându-le pe toate celelalte, realizând un inconştient genocid la scară cosmică şi, pentru că particularitatea noastră ne face periculoşi pentru infinitatea de lumi posibile, suntem puşi în carantină. O gigantică bulă sferică, imaterială dar impenetrabilă, cu raza de douăsprezece miliarde de kilometri, cu centrul în Soare, împiedică distrugerea universurilor alternative şi încarcerează omenirea în varianta sa unică, singulară, colapsată. Şi totuşi există o persoană capabilă să treacă în starea volatilă, necolapsată, capabilă să jongleze simultan cu toate variantele existenţiale şi să aleagă doar una, favorabilă, indiferent cât de improbabilă ar fi şi apoi, prin colapsare, să anuleze toate celelalte variante. Interesant, şi ce s-ar întâmpla dacă toţi oamenii ar putea face asta? Am fi conştienţi de multitudinea eurilor noastre (infinite) sau viaţa ar decurge la fel nefiind în stare să observăm (colapsăm?) decât unul din ele?

2008-07-16T15:30:00.002+03:00

Azi am primit cărţile trimise de Dreaming Jewel (http://dreamingjewel.wordpress.com). Mi-a spus Gina că sunt două valize dar în realitate erau mai multe (sau Gina are valize mai mari) dând de furcă băiatului de la Erc Press care le-a adus. Lacom am desfăcut cutiile şi am înşirat cărţile prin toată librăria încântat de titluri. A fost nevoie de multă voinţă ca să-mi înfrânez dorinţa bulimică de a-mi opri câteva... am rezistat... dar... promit că o duc după ce o citesc!
Le-am ambalat la loc şi m-am prezentat cu ele la Bibliotecă. Doamnelor bibliotecare nu le-a venit să creadă când au văzut titlurile. Au remarcat numeroasele volume de la Rao, Nemira, Polirom dar şi cele din "Colecţia romanului de dragoste" sau din "Clasicii literaturii universale" pe care nu mai sperau să le mai aibă vreodată în bibliotecă. Eu am rămas cu gândul la romanele SF pentru care cred că o să mă înscriu ca abonat al Bibliotecii.
Mulţumesc mult Dreaming Jewel!

2008-07-08T09:09:00.001+03:00

Fac iar apel către cei care vor să contribuie la mărirea fondului de carte al Bibliotecii Municipale Beiuş, puteţi trimite cărţile de care nu mai aveţi nevoie pe adresa Bibliotecii (Piaţa Samuil Vulcan nr. 14, Beiuş, Bihor) sau le puteţi aduce la Librăria Gabriela. Sunt căutate şi cărţile de specialitate, cursurile, culegerile de probleme, antologiile de texte comentate, aşa că cei care au terminat cu examenul de bac se pot "răzbuna" pe culegeri donându-le Bibliotecii.
Arătaţi că vă pasă!

Strugurii s-au copt în lipsa ei

2008-07-03T12:16:00.003+03:00

La primele rânduri o găsesc pe Zully arogantă. Încep mai apoi să-i desluşesc din contraste: într-adevăr arogantă, dar şi visătoare, cinică, dar în acelaşi timp pasională. Femeia asta scrie ghidată de dorinţa adolescentină de a depăşi tot şi toate, se ghidează după nişte tipare autoimpuse, cărora însă nu cred sa le faca faţă.
Deşi, cel putin mie, scrisul imi pare slab, obositor de clişeic, ea îşi joacă în continuare rolul dibuit probabil prin lecturile din copilărie, nebănuind ca rolul ar putea fi greşit ales, că el nu se (mai) potriveşte actorului. Militează astfel pentru o superioritate absolută, pe care şi-o atribuie fără pic de modestie, dar de-asemenea şi fără credibilitate (intuiesc eu, chiar şi veridicitate).
Romanul este unul uşor, drăguţ, dedicat amatorilor genului. Pe de o parte, o prietenie foarte frumoasă şi caldă între două tinere, pe de altă parte o dragoste neîmplinită a uneia dintre ele. Aceasta suferă metamorfoze sub degetele minţii prietenei ei, acum plecata, care ea însăşi devine amica acelui individ insensibil până atunci – alesul celeilalte . Banalitate.
Mai am de citit în jur la treizeci de pagini – un capitol: Vara Iubirii.
Descopăr un nou scris, o altă Zully, sinceră, tristă, crudă, înduioşătoare, dar şi inteligentă. Un om frumos. În câteva pagini, mi-a amintit să mă bucur de fiecare mărgea de simplitate a existenţei mele, să-mi abandonez dorinţa de mai mult, mai repede, mai... şi în tot timpul alocat unor dorinţe idiot-egoiste, să am mai bine grijă de şiragul de la gât, de mărgelele al căror fir oricum a slăbit deja. Pentru asta-i mulţumesc. Să nu trec prea repede pe lângă şi să nu subapreciez valoarea marelui mic sau a micului mare pe care-l deţin, la fel ca toţi ceilalţi, ca moştenire umana. Uitasem. Mulţumesc.
Am învăţat cum să am grijă de o prietenie, chiar şi când aceasta a încetat să mai fie un fir crescând în jurul unui ghem de certitudini; cum să bucur un prieten şi cum să-i vindec suferinţele, chiar şi atunci cand cheiţa uşii după care s-a închis s-a pierdut.
Şi poate cel mai important, mi-am reamintit că fericirea e o calitate a sufletului, dar şi cea mai mare responsabilitate a unui om.
Nu regret că am citit.
(de la Lizu)

Sera

2008-06-30T17:59:00.005+03:00

De câte ori vine canicula mă gândesc la Brian Aldiss. La el “încălzirea globală” a luat forme extreme şi se datorează consumării energiei cinetice care făcea să se învârtă Pământul în jurul axei sale ajungând să arate Soarelui, şi el mărit de bătrâneţe, o singură faţă, pârjolită şi complet cucerită de ierburi. Perfect adaptate, plantele au eliminat aproape tot regnul animal şi au transformat emisfera expusă într-o seră cu răpitori şi paraziţi, zburătoare şi târâtoare, atacatori vicleni şi capcane răbdătoare, toate rezultate din evoluţia reprezentanţilor regnului vegetal. Dacă nu mă omoară căldura poate vă spun cine supravieţuieşte în Sera lui Aldiss.

Ubik

2008-06-30T17:18:00.005+03:00

Mai puţin interesat de extratereştri şi zboruri spaţiale Philip K. Dick a fost preocupat de alte aspecte ale exerciţiului literar ştiinţifico fantastic, de fapt scrierile lui îmbracă haina SF doar pentru că astfel poate aborda mai uşor teme ce tratează relativitatea percepţiei lumii în care trăim/visăm/suntem visaţi... Ca să-i înţelegeţi preocupările gândiţi-vă la Matrix, un film ce pleacă de la ideile lui Philip K. Dick. Ubik se încadrează în aceeaşi temă a percepţiei diferite a realităţii în funcţie de ce parte a hotarului morţii se află personajele pentru că în Ubik moartea este şi ea relativă. Morţii mai pot fi contactaţi deoarece, şi după moartea trupului, se percepe infima activitate cerebrală prelungită prin tehnici criogenice specifice. Puţinele ore de funcţionare sunt împărţite şi eşalonate astfel încât decedatul poate fi contactat periodic până la epuizarea totală când se presupune că va renaşte într-un nou corp. Pe de altă parte evoluţia a creat persoane dotate cu capacităţi paranormale deosebite, fiind cunoscuţi şi utilizaţi telepaţi şi precogi dar şi inerţiali care anulează capacităţile primilor. Cartea urmăreşte inerţialii unei companii ce are ca scop blocarea acţiunii paranormalilor "răi" (altă apreciere relativă). Fiind angajaţi într-un contract dubios unsprezece membri împreună cu preşedintele companiei sunt atacaţi şi în urma unei explozii preşedintele moare. Ceilalţi se grăbesc să-i congeleze trupul pentru a mai păstra activitatea cerebrală ce le-ar fi permis să comunice cu el. Lucrurile se precipită şi întreg grupul pare prins într-o regresiune temporală ce duce rând pe rând la moartea unora dintre ei. Uneori primesc mesaje criptice interpretate ca acţiune a preşedintelui care încearcă să-i avertizeze şi concluzia finală ar fi că de fapt ei sunt cei care au murit şi din camerele lor criogenice îşi continuă semiviaţa iar preşedintele e singurul supravieţuitor şi din exterior, din lumea reală, încearcă să-i contacteze. Chestia cu “lumea reală” se inversează totuşi pentru că în containerele lor criogenice morţii au trăiri cât se poate de active, conflicte şi lupte pentru păstrarea energiei cerebrale şi chiar cazuri de canibalism energetic aşa că sunt îndreptăţiţi să-şi considere “semiviaţa” ca adevărata lume reală. Realitatea lor poate fi creata astfel că deplasarea dintr-un oraş în altul duce la materializarea efectivă a acelui peisaj şi asta mă ducea cu gândul la experimentele din fizica cuantică în care simpla prezenţă a unui observator genera un tip de rezultat. Pentru ca dilema să fie completă, preşedintele viu observă fapte care-l fac să se îndoiască de realitatea lumii sale deci povestea poate continua, autorul demonstrând completa irelevanţă a dovezilor în sprijinul realităţii uneia dintre lumi.

2008-06-26T13:04:00.001+03:00

De mai multă vreme sperăm să vedem Biblioteca mutată într-un sediu nou. Doamnele bibliotecare visează la un spaţiu mai mare, cu încăperi numeroase în care să poată amenaja săli de lectură, conectare online cu celelalte biblioteci din ţară şi, bineînţeles, un fond de carte bogat care să poată satisface orice dorinţă. Pentru că titlurile de care dispun sunt prea puţine faţă de cererea îmbucurător de mare m-am gândit să apelez la toţi iubitorii de carte, beiuşeni sau nu, să contribuie la creşterea numărului de titluri din biblioteca municipiului nostru. Dacă vă simţiţi beiuşeni în suflet, indiferent ce scrie în paşaportul vostru, puteţi trimite câte o carte pe adresa Bibliotecii Municipiului Beiuş, Piaţa Samuil Vulcan nr.14, Beiuş, jud. Bihor, cod poştal 415200 sau le puteţi aduce personal la Librăria Gabriela. Ca să facem gestul vostru mai interesant vă rog să vă treceţi pe coperta interioară adresa de mail sau id-ul de messenger pentru ca cei care vor împrumuta cărţile donate de voi să vă poată contacta.
Arătaţi că vă pasă!

Arborele vieţii

2008-06-03T12:50:00.003+03:00

În jurul Egiptului s-a creat mereu o aură de mister încă din cele mai vechi timpuri până azi şi probabil în viitor de asemenea.
Christian Jacq încearcă prin intermediul a patru volume să capteze atenţia persoanelor amatoare de aventuri asupra unei fascinante poveşti ce a avut loc cu mii de ani în urmă în adâncul deşertului. În inima Egiptului un copac se veştejeşte... acest lucru ar atrage după sine dispariţia unei întregi civilizaţii căci un trădător care râvneşte la putere şi glorie vrea să se vândă forţelor întunecate.
Personajul principal, Iker, este un tânăr scrib care încearcă, ajutat de faraonul Sesostris, să înlăture răul şi să redea Egiptului frumuseţea şi gloria ce i se cuvin. Dar forţele oculte au o putere mare asupra oamenilor de aceea înlăturarea lor e o misiune dificilă pentru slujitorii fideli ai lui Sesostris.
Victoria deplină a forţelor binelui nu va putea avea loc fara ajutorul suprem al zeităţilor antice care luptă alături de personajul principal pentru a salva Egiptul de la pieire.
În paginile cărţii întâlnim numeroase descrieri fascinante din acele locuri, de pe malurile Nilului şi din misteriosul deşert.
Povestea împleteşte legenda cu realitatea fiindcă faraonul Sesostris a existat acum trei-patru mii de ani şi numeroasele lui victorii sunt descrise pe peretele mormântului său din Valea Regilor.
Descrierile deşertului şi a oraşelor lui: Memphis, Teba, Elephantina... aventura lui Iker şi povestea încântătoare te ispiteşte să reciteşti această carte ori de câte ori ai ocazia.
(de la Maria)

2008-06-01T23:07:00.002+03:00

Pentru ca Niki imi trimite poze de la "Schimb de carti" in loc sa-mi trimita recenzii schimb putin caracterul paginii.

Bufniţa oarbă

2008-05-12T21:30:00.005+03:00

De carte am auzit la intalnirea „Schimb de carti”, Timisora” . Parerea unei cititoare m-a facut sa o citesc. La ultima intalnire o parere diferita a venit din partea altei cititoare, care spunea ca a citit doar primele 30 de pagini. Desigur cartea nu este una usoara, este una trista, dialogul fiind aproape inexistent, exista doar monologul naratorului care oscileaza intre isterie si satisfactie. Abunda in simboluri si mituri. Fiecare fraza are un simbol si o interpretare. Toate aceastea descriu dragostea pe care o traieste naratorul. O dragoste feerica, misterioasa, pura, extraordinar de sensibila ajungand pana la una obsedanta. Naratorul de cate ori aminteste de iubita sa, foloseste majuscule, ca semn al divinizarii. Este extraordinar cat poate sa sufere un barbat pentru o femeie. Subliniez un barbat iranian pentru o femeie, pentru ca femeile islamice sunt cosiderate datorita valorilor morale si sociale ale codului islamic ca fiinte slabe.

Consumul de narcotice si vin sunt cai de refugiere si sustragere de la realitate si patrunderea intr-o lume onirica.

Cartea este intortocheata, multe imagini revin pe parcursul cartii. In a doua jumatate a cartii femeia scrisa „Femeia”, este numita „tarfa”. Femeia sau tarfa sunt aceleasi personaje fiecare avand un simbol. „Femeia” este cea care exprima suferinta, incertitudinea, moartea chiar, iar femeia „tarfa”este femeia care nu poate fi atinsa din punct de vedere sexual si care provoaca o mare suferinta, o obsesie. Aceasta femeie prefera sa isi satisfaca poftele cu altii si nu cu sotul sau. In carte mai apare o femeia , femeia doica, care semnifica grija , iubire parinteasca, cea care ii inmaneaza barbatului cutitul care „serveste intotdeauna la ceva”

Un alt personaj , foarte controversat (si enervant) este batranul . Intotdeauna apare langa o femeie, avand infatisare groteasca, stricand parca un vis frumos.

Bufnita apare chiar la sfarsit, cand naratorul se aseamana cu ea. Nu stiam exact ceea ce semnifica bufnita , dar am cautat si am gasit ca „Sunetul bufnitei este un semn de dezamagire”. O alta semnificatie a bufnitei cu care sunt de acord este: “ bufnitele se hranesc cu sufletele muribunzilor. Tipatul bufnitei si privirea lor fixa erau semne ale mortii si dezastrelor. Pentru ca sunt vazute mai ales noaptea, aceste pasari au devenit simboluri ale raului.”

In final barbatul isi ucide sotia, traind mai multe zile cu ea moarta in camera, hranindu-se parca cu ea. Ajunge sa se sinucida si el, ultima fraza a cartii fiind deosebit de sinistra : “doi carabusi zburau imprejurul meu: viermi albi, minusculi imi colcaiau pe trup si greutatea unui mort imi apasa pe piept.”

Nota mea pentru aceasta carte este: 8

(de la Niki)

Totul despre băieţi

2008-04-28T16:52:00.003+03:00

Recunosc, intai m-am uitat la film si apoi am citit cartea. Am citit-o fara suspans, poate un pic de curiozitate sa vad daca se aseamana oarecum cu filmul.
Filmul e frumos, Hugh Grant joaca rolul principal (un adevarat englez), potrivindu-se perfect cu Will Freeman, unul dintre pesonajele principale ale acestei carti. Free(man) acel dandy nepasator, egoist, un pic suferind de "narcisomanie" , flegmatic, in alte cuvinte englezul tipic.
Sa trecem la carte. Am impresia ca aceasta carte e mai mult cumparata din cauza titlului. Fetelor, sa nu va asteptati sa descoperiti secretele masculine sau o descoperire a invelisului masculin. Baietilor, sa nu va asteptati sa descoperiti practici de a cucerii o fata, din contra este vorba despre doi baieti, Will Freeman despre care am pomenit si un baiat dulce dulce (ca in film si nu numai) Marcus, innebunit dupa Joni Mitchell :) (singura cantareata sau mai bine spus vedeta cunoscuta de el), un ciudat vazut de colegii lui si poate si de catre cititori.
Va dau un exemplu : Marcus asistase la o discutie despre Kirk O'Bane, un fotbalist care joaca la Manchester United, in fine, stand intr-o zi la masa cu o colega de-a lui care avea tricou cu Kurt Cobain, Marcus aflandu-se in treaba ii spune " Kurt Cobain nu joaca la Manchester United, ii spuse el". Raspunsul fetei, dupa cateva secunde de ras isteric a fost "- Hai fugi! , simuland stupefactia. L-au dat afara ?". Alte intrebari ale lui Marcus sunt ceva de genul "Cine e Jean Claude Van Damme?", "cine e Snoppy Doggy Dog?". un alt motiv de haz pentru colegii lui era faptul ca incepea sa cante cu voce tare indiferent de loc (in clasa, pe coridor ...oriunde). Piesa preferata a lui si a mamei sale, piesa pe care o va dedica la o serbare a scolii e "Kiling my softly with this song".
Marcus este rezultatul unei casatorii esuate. Are o mama care in tineretea ei era alaturata grupului hippie, devenind acum depresiva din cauza despartirii de sotul ei.
Ceea ce nu mi-a placut la ea era faptul ca facea unele lucruri fara a le gandi, nu pot sa spun ca era egoista, ca tot timpul doar la ea se gandea, il iubea pe Marcus, dar suferea de un complex al ei, faptul ca nu era iubita de nimeni. Isi taie venele, asteptandu-l parca pe Marcus sa o admire vazand-o in situatia aceasta. Vei observa cum acest copil trece peste toate (aparent).
Ceea ce mi-a placut si in carte si in film a fost faza cu "hranirea ratelor" (nu o dezvolt, dar in carte e altfel decat in film, are mai mult haz).
Despre Will Freeman, as mai aminti (un lucru placut fetelor) ca e bogat, dar nu lucreaza nicaieri, adica niciodata nu a facut nimic, imbogatit datorita unei piese compuse de tatal, o piesa foarte cunoscuta, iar banii veniti sunt din drepturile de autor.
piesa se numeste "SANTA'S SUPER SLEIGHT", iar versurile:
"Doar niste placinte c-un pahar de sherry sa lasi lasi afara/ si vei fi fericit caci Mosul o sa apara,/ o super saniuta Mosului, super saniuta mosului",
sa fii bogat de pe urma acestui cantec pare un lucru paradoxal.(pentru mine)
Neavand ce face se va inscrie intr-un grup de sprijin al femeilor divortate si cu copii, spunand ca relatiile cu aceste femei sunt cele mai atragatoare si interesante in speranta ca va avea parte de aventuri de una sau mai multe nopti. Se va da drept tata (acest cuvant "tata"lui Will ii da un fel de furnicaturi in tot corpul), ramas cu un copil, Ned, care chiar daca este un copil fantastic, il va ajuta pe Will sa-si asume unele responsabilitati.
Cei doi, Will si Marcus sunt la inceput, nepasatori unul fata de altul. Marcus va face primul pas in debutul prieteniei lor, care era in cautare de cineva cu care sa poata comunica, utand parca de toate necazurile atat de acasa cat si de la scoala. Se va imprieteni cu Will, care la inceput e rece si distant. Astfel un baietel de 12 ani reuseste sa maturizeze un barbat de 36, care la randul lui integreaza copilul mult prea implicat in probleme si situatii deloc potrivite pentru el, in copilarie.
Cartea e plina de umor, actiunea se deruleaza repede, nu ai acea tendinta de a pune semn pentru a te opri la primul aliniat de pe pagina,din cauza plictiselii, limbajul cartii e liber, traducerea foarte buna. despre autor numa' de bine, dovada ca tot ce a scris s-a ecranizat.
Acum urmeaza Hight Fidelity.
Asemanatoare ca stil cu acesta carte e "Darul lui Gabriel" de Hanif Kureishi.
(de la Niki)

În căutarea Templului Amazoanelor

2008-04-15T17:00:00.004+03:00

Vă întreb... credeţi în amazoane? Există ele cu adevărat? Ce sunt celebrele pietre ale Grifonului şi de ce toată lumea le caută? Răspunsul la aceste Întrebări se află în fascinanta carte scrisă de Katherine Roberts. În prim plan este urmărită aventura captivantă a ultimei amazoane rămase, Lisyppe care pleacă în căutarea Pietrei Grifonului cu speranţa că îşi va salva sora şi mama.
Pentru a reuşi ce şi-a propus, tânăra amazoană trebuie să facă faţă unor încercări grele dar mai ales să-l înfrunte pe Alchimist. Chiar dacă la început puternicele ziduri ale templului zeiţei Artemis o protejează asta nu va dura pentru eternitate.
Pe mine romanul m-a dus într-o lume de basm, de poveste unde te poţi transpune în pielea personajului pentru a trăi aceste minunate aventuri. Pe parcursul cărţii am urmărit vrăjită schimbarea lui Lisyppe, de la o fetiţă inocentă la o adevărată războinică amazoană.
Cartea face parte dintr-o serie dedicată "Marilor minuni ale lumii", fiecare raportându-se la una din cele şapte minuni, aceasta desfăşurându-şi acţiunea în jurul templului zeiţei Artemis (Diana) povestind şi despre obiceiurile oamenilor ce trăiau acolo, cei ce cinsteau zeiţa.
Imaginaţia autoarei dă naştere unei poveşti impresionante desfăşurate în jurul anului 356 î.Hr. când ultima amazoană războinică iese la lumină.
Va reuşi ea oare să găsească piatra despre care se spune că poate să transforme orice metal în aur şi să dăruiască viaţă veşnică?
(de la Maria)

Cum trăiesc morţii

2008-03-07T13:53:00.005+02:00

O întrebare adresată involuntar Eului nostru e ”Ce este moartea?”. Ei bine Will Self s-a angajat ca ghid către necunoscut pentru cititor, prezentându-i, într-o manieră ciudată şi ”plină de fum”, moartea, prin intermediul unei evreice pe nume Lili Bloom, o femeie comună dintr-o familie mediocră, ce locuieşte în Londra. Întreg romanul e o operă împletită din mult umor negru, o ironie sadică aş putea spune, din când în când ceva seriozitate şi multă, dar multă, imaginaţie!
Aş putea spune că e o carte oarecare, pe lângă care ”treci fără să o observi”, iar dacă o citeşti îţi lasă un gust amar, datorită felului de exprimare direct, cu acele cuvinte de la periferia oraşului, o carte plină de jargonul clasei mijlocii, de comportamentul isteric şi depresiv al narcomanilor (fiica mică a lui Lily) mereu în contrast cu viaţa ordonată a clasei superioare (fiica mare a lui Lily, Charlie), o experienţă a morţii văzută, sau mai bine zis nevăzută de fumul gros de ţigară ce te învăluie, de mirosul cadavrelor mutilate, sau viziunea feţilor morţi în pântecul femeii.
Un roman care te şochează prin ”libertatea sa de exprimare, o libertate abuzată de autor, de aceea cartea ar deveni nerecomandată celor slabi de inimă :))
Dar nu prin asta m-a impresionat autorul ci prin faptul că, prin prisma lui Lily, vezi moartea ca o continuare a vieţii, cu aceleaşi diferenţe de clase sociale, cu aceleaşi drăcii de taxe şi impozite, plină de fum de ţigară şi de droguri, însă cu un corp mai ”subtil”, care e imun la atingeri, boli, emoţii, imun la tot ce era vulnerabil în timpul vieţii. Aşadar, acest corp te obligă practic să faci absolut tot ce nu ai făcut în viaţa reală, pentru a nu fi devorat de indiferenţă şi plictis.
Ar merge foarte bine un ”carpe diem” aici însă cine ar fi crezut că apuc ziua în care voi zice că vreau să-mi trăiesc moartea? :)
(de la Tony)

Interviu cu un vampir

2008-03-04T19:37:00.005+02:00

Acesta este primul volum din seria Cronicile vampirilor a celebrei Anne Rice. La acest roman m-a impresionat farmecul cuvintelor folosite în descrierea Parisului anilor 1800. Cel ce povesteşte este chiar unul din personaje care, după două sute de ani de nemurire, simte nevoia să se destăinuie cuiva. Găseşte ocazia mult aşteptată într-o seară cu ajutorul unui reporter banal şi aşa începe firul poveştii unui vampir.
Louis nu a fost din totdeauna un vampir, lui i s-a oferit darul întunecat când se afla în pragul morţii şi de atunci, pentru eternitate... regretă...
Lestat, cel care l-a transformat, era un vampir crud şi nemilos ce nu-i oferă novicelui nici un răspuns. Era o creatură a nopţii ce nu suporta să fie singur de aceea încearcă să-l reţină pe Louis cu orice preţ. Pentru a-i împiedica plecarea decide să transforme un copil de doar şase ani într-o creatură fără suflet de care Louis se simte atras. Louis, Lestat şi micuţa Claudia formează împreună o familie stranie dar lucrurile iau o întorsătură şi mai ciudată când Claudia începe să-l urască pe Lestat şi decide să-l omoare. După moartea vampirului, Claudia şi Louis sunt prinşi de către ceilalţi vampiri şi acuzaţi de omor (faptă interzisă chiar şi în lumea lor). Claudia sfârşeşte tragic ucisă de razele soarelui dar Louis reuşeşte să scape. Melancolia cu care Louis povesteşte toate acestea oferă cititorului o privire asupra blestemului unei vieţi nemuritoare. Nici Lestat nu este mort ci trăieşte într-o casă din New Orleans.
M-a încântat acest roman datorită minunatelor descrieri dar şi datorită modului de a povesti al lui Louis... un vampir mereu trist care îşi continuă nemurirea singur rămânându-i doar amintirea Claudiei... pe care a iubit-o enorm.
Recomand tuturor această carte dar şi celelalte volume care continuă seria: Vampirul Lestat, Regina Damnaţilor, Vampirul Armand...
(de la Maria)

Recviem pentru un vis

2008-02-28T21:16:00.006+02:00

Recviem, recviemul unor vise, recviemul unor vieţi, recviemul unor oameni… De la început observăm predilecţia spre decădere a personajelor, în jurul cărora se învârte romanul. Îl avem pe Harry Goldfarb care e îndrăgostit de Marion, pe Tyrone C. Love care e amicul lui Harry şi Sara, mama lui Harry. Acţiunea se desfasoră în intervalul a catorva luni, la început fiind vară când toate erau înflorite (inclusiv afacerile), cartea terminându-se cu o iarnă rece, copleşitoare şi distrugătoare (începutul sfârşitului), moment în care vieţile personajelor iau o turnură tragică. Întregul roman se învârte în jurul consumului de droguri, toate personajele fiind dependente. Fiecare personaj are o “scuză” de a consuma, dar până la urmă toţi sunt la fel, acelaşi tip de iluzii le au toţi, aceleaşi vise (care nu se vor îndeplini niciodată). Harry, Marion şi Tyrone încearcă să facă nişte bani prin vânzarea heroinei; la început merge, dar la un moment dat (după trecerea verii) lucrurile nu mai merg la fel; marfa începe să fie din ce în ce mai greu de găsit; abia mai pot găsi pentru ei, dar apoi să mai şi vândă, lucrurile se inrautatesc de la zi cu zi.

O altă poveste care are loc în paralel cu cea a celor trei, e cea a Sarei, mama lui Harry, care e anunţată că are posibilitatea să apară la televizor, acesta fiind catalizatorul care acţionează în mintea ei şi o face să-şi dorească să arate bine pentru când va apărea pe post. Are rochia roşie pregătită, pantofii aurii, singura problemă fiind faptul că s-a îngrăşat şi rochia roşie nu mai arată pe ea ca pe vremuri, când Harry era mic. Se tot interesează de diete, dar până la urmă ajunge la pastile de slăbit, de care devine dependentă.

Toate personajele folosesc drogurile ca să scape de realitate, ca să fugă de lumea rea din jur şi tind să cred că în mijlocul stărilor de euforie chiar sunt fericiţi. Harry şi Marion se drogau împreună cu heroină, injectabila, şi în stările respective se găseau unul pe altul, găseau iubirea pură în celălalt. Lumea i-a pervertit pe toţi care au trecut prin ea (pe cei pe care nu i-a putut perverti i-a omorât), aşa că singurul mod ca să redevii pur e să scapi de realitate, asta făceau Harry şi Marion, scăpău împreună de toate războaiele, de toate rahaturile care se întâmplă în ziua de azi, se atemporalizau, se aspaţializau, se ţineau în braţe şi lăsau heroina să-şi facă efectul. Unii ar putea spune că scăparea asta de realitate nu e reală, ci e doar o scufundare în iluzii efemere, dar problema e că la un moment dat dacă eşti (prea) realist s-ar putea să-ţi pierzi sufletul (singurul lucru care nu aparţine realităţii), aşa că rupturile de realitate pe care le vedem în roman s-ar putea să fie atingerea unei stări “divine”…

Autorul a scris cartea într-un mod continuu, adică fără linii de dialog (la început nu-mi dădeam seamă cine vorbea, dar asta până m-am obişnuit cu limbajul fiecărui personaj), doar cu punct şi alineat; cred că asta poate deveni enervant pentru unii, dar mie, sincer, mi-a plăcut pt că a fost prima carte scrisă în stilul ăsta pe care am văzut-o vreodata. Stilul autorului nu e strălucit, nu e genial, se vede că a fost scrisă în “late ’70”,totuşi există o sclipire observabilă de către oricine, sclipire dată prin conturarea personajelor; stările euforice îmi aminteau de secvenţele dinaintea crizelor de epilepsie ale personajelor lui Dostoievski.

Cartea pare a fi scrisă pentru a arăta tinerilor ce pot face drogurile din oameni, dar cred că am descoperit un substrat care nu face decât să promoveze drogurile...dar, asta e părerea mea…
(de la Răzvan)

De veghe în lanul de secară

2008-01-09T14:25:00.001+02:00

Mi-a placut foarte mult Sallinger pentru Nouă povestiri. De veghe în lanul de secară e cu totul altceva. A reuşit să mă surprindă totuşi prin sinceritatea cu care tânărul Holden, îşi mărturiseşte viaţa, aşa cum e pentru un tânăr de vârsta lui, de data asta de la oraş (nu ca-n Amintirle lui Creangă), evitând orice formă de cenzură.

Părerea mea despre roman? Ei bine, nu m-a impresionat destul de tare încât să-mi form(ul)ez una. Părerea mea despre Holden? În primele patru cincimi din carte mi-a fost indiferent. După mine, "ridicarea" lui a constituit-o chiar finalul cărţii, prin ceea ce se înţelege cel mai des ca fiind mai degrabă o decădere ireversibilă. Cum adică? Dar principiile? Dar libertatea? Dar?... dar?...

Uite, eu tocmai prin acea adaptare la mediul inferior(cum parca Eliade o numea) înţeleg maturizarea. Rămânând acasă, Holden nu şi-a făcut decât datoria de element al unei mulţimi: aceea de a exista în mulţimea respectivă. N-a renunţat la definiţia lui, ci doar i-a rotunjit anumite formulări, ca să facă posibilă relaţia cu celelalte elemente. Nu a renunţat să lupte împotriva mediocrităţii şi a uniformizării, ci abia a început lupta pentru a face faţă vieţii cu toate ameninţările şi dificultăţile ei, a abandonat fuga. Maturitate.

În cazul lui, decizia aş zice că a fost determinata de dezvoltarea conştienţei că e iubit: de profesorul lui, căruia într-devăr îi păsa, de sora lui (o iubire speciala, plina, admirativă, care explică relaţia profundă dintre cei doi).

Eu una am desluşit romanul ca pe unul educativ, tocmai prin monologul profesorului său, Antolim, prin care îl avertiza asupra pericolului pe care îl reprezenta pentru el ca om, traiul acela constant în dezinteres şi în "n-am chef":

"-Dezastrul ăsta spre care mi se pare că te îndrepţi... e un fel anume de prăbuşire, una oribilă. Omului care se prăvăleşte în gol nu-i e permis să simtă sau să audă când atinge fundul prăpastiei. El doar cade, fără să se mai oprească. Toată orânduiala asta e făcută pentru oamenii care, într-un moment sau altul al vieţii lor, căutau ceva ce mediul înconjurător nu le putea oferi. Sau cel puţin aşa credeau ei. Aşa că au renunţat să mai privească în jur. Au renunţat înainte de a fi început vreodată cu adevărat."

Asta pentru cei ce n-au citit înca romanul.

Dacă mesajul este indiferent unui potenţial cititor, poate măcar înjurăturile abundente, mai mult sau mai puţin originale ar constitui un motiv destul de bun ca el să încerce să se-afunde printre rânduri (:P). Eu o recomand.

(De la lsdon)

2007-10-05T14:58:00.000+03:00

High Fidelity se afla printre singurele carti care au avut pentru mine, un iubitor de muzica, un soundtrack. De cand am vazut discul de vinil de pe coperta am inteles ca intre carte si muzica este o legatura. Personajul principal, Rob Fleming, este un om obisnuit, nu a avut parte de aventuri; lucrul cel mai apropiat de o aventura este vasta sa colectie de discuri. Dupa cateva nereusite in domeniul dragostei si in cel profesional Rob isi deschide un magazin de discuri. Fiind o naratiune la persoana intai se creaza rapid o legatura intre tine si personaj, astfel ajungi sa te identifici cu personajul, poate mai mult decat de obicei.
In carte am gasit de multe ori raspunsuri la intrebari pe care nu ti le pui decat in cap, niciodata cu voce tare. Nu ma refer la intrebari existentiale, ci la intrebari "minuscule" care conteaza, de genu: "Cum sa procedez in situatia aia...?", "Ce a insemnat zambetul ala?", "Ce vrea sa spuna cu aia?". Intrebari pe care toti ni le punem, dar numai in interior. Personajul trece (si cititorul impreuna cu el) prin stari emotionale de la fericire pana la depresie. Mi-a fost usor sa ma atasez de personaj si sa ma identific cu el pentru ca nici viata mea nu-i o aventura, si eu am framantari emotionale legate de fete, nici eu n-am o incredere de sine de neclintit; dar unul dintre lucrurile care m-a ajutat sa ma apropiu de personaj a fost dragostea sa pentru muzica.
Stilul cu care a fost scrisa cartea nu este unul stralucit, dar este perfect pentru a scrie o carte ca si High Fidelity. Am vazut si filmul High Fidelity si de multe ori cartea bate filmul, dar aici nu e cazul. Atmosferele create de regizor si de scriitor sunt diferite, desi e acelasi subiect si sunt aceleasi personaje e greu de crezut.
Incerc sa ma gandesc cum s-ar intelege o fata cu cartea. Mie mi-a fost usor sa ma obisnuiesc cu personajul principal, dar nu stiu cum ar reactiona o fata la framantarile interioare ale unui barbat... De multe ori Rob mai scapa cate un cuvant cu "f" sau "p", dar e okey, pentru mine, dar nu stiu cum ar reactiona alte persoane la asta...
Daca nu esti iubitor de muzica nu cred ca are rost sa-ti pierzi timpul cu High Fidelity...Daca nu ai auzit de Chuck Berry, de The Velvet Underground sau Bob Dylan nu cred ca poti aprecia cartea deoarece cultura muzicala domneste in fiecare capitol.
Mie mi-a placut cartea, a fost relaxanta, m-am distrat, am fost trist, am invatat cateva lucruri noi, care sper sa ma ajute, intr-un final am reusit sa ma atasez de ea si sa-i pastrez un loc special in biblioteca.
(de la Răzvan)

Limba de lemn

2007-08-30T08:56:00.000+03:00

Nu pot spune ca aceasta carte este pe placul tuturor, dar tin sa subliniez faptul ca am descoperit diferite aspecte ale limbii si scopul lor in societate.
In politica, in ziare, in limbajul politistilor, limba de lemn isi face datoria de cele mai multe ori nenecesara. Ea nu a pierit. Eminescu amintea in Epigonii de acei tineri studenti care au au impanzit limba naturala, limba sacra cu o limba impura, cu “francizisme” sau sa fim mai contemporani cu “americanisme”. “ Sunt o fata d 19 ani shi trm e-mailuri shi sms-uri d’aia schriu asha.” Sau pentru a cita ceva original: “….am desckis soobiectul acesta pt k imi plake f moolt Harry Poter….topic 4 fans…mel prepheratte…hobby…kam tot ce tzine de harry potter. (?????). Nu, nu imi apartin mie dejectiile. Recunosc, nu sunt o fana a lui Harry Poter , dar se poate observa cum tanara generatie se supune brain-damage-ului. Literele “y” si “k” fac parte din alpfabet, dar folosirea lor in exces te duce la o stare de enervare.
Ce este limba de lemn? Nu pot sa dau o definitie ultima si exacta, dar cu ajutorul teoriilor despre limba si gandire a unor filozofi se poate ajunge la o analiza. Nu voi dezbate fiecare teorie a fiecarui filozof amintit in aceasta carte dar voi aminti cateva.
Francoise Thom dezvolta Teoria lui Orwell folosind, ca punct de sprijin, lucrarile sale “ Newspeak” si “Nineteen Eighty Four”, unde Orwell arata cum limba se urateste din cauza decaderii gandirii, iar gandirea se degradeaza din cauza uratirii si impreciziei crescande a limbii.
Teoria lui Heidegger si a lui Kant cu referire la gandire si limbaj, afirma- cuvantul trece inaintea gandului, limbajul nu copiaza realitatea ci mediteaza si interpreteaza, creand astfel realitatea. Russell si Wittgenstein afirma ca limbajul exprima pur si simplu idei preexistente, gandirea fiind independenta de limbaj , iar cunoasterea bazandu-se pe ceva empiric. In “Tractatus logico-philosophicus” Wittgenstein propune o relatie de reprezentare intre limbaj si realitate, pentru el structura limbajului este structura realitatii. Deci lumea este aceea care poate fi exprimata printr-un limbaj logic, iar in momentul in care lumea este exprimata prin limbaj aceasta este ordonata conform legilor logice.
Ipoteza Sapir/ Whorf ne pune intrebarea “putem sa gandim fara cuvinte?” raspunsul ar fi “Da, dar nu mi-e usor s-o fac”. Deci, aici, gandirea este dependenta de limbaj.
Limba de lemn apare o data cu comunismul. Nici un regim nu e atat de prolix ca regimul comunist, nici atat de gelos pe monopolul sau asupra cuvantului, luand in stapanire limbajul canalizandu-l in interesul sau. Acest fel de limbaj nu seamana deloc cu cel obisnuit. Limba de lemn desemneaza, la origine, in rusa , stilul administrativ greoi pe care il indragea birocratia. Particularitatile formale ale limbii de lemn – sintactice, lexicale sau stilistice ii manifesta natura aparte, dar nu o epuizeaza, toate aceste particularitati fiind foarte bine dezvoltate de autor.
Cateva exemple : Nu se mai poate spune ca o masina “a dat inapoi ci “a efectuat manevra de mers inapoi” sau un pieton “nu a traversat” ci “s-a angajat in traversare”, in loc de “ a se exprima” vom avea “a-si gasi expresia”.
Referitor la lexic, vocabularul limbii nu dispune decat de un vocabular saracit al carui tur il putem face rapid, o limba abstrcta, avida de concret, cuvintele numai servesc la semnificare sunt doar instrumente de selectare.
Un numar mare de termini ai limbii de lemn sunt preluati din regimul militar, nu auzi vorbindu-se decat de fronturi, batalii, atacuri…
Teoria maniheista, o doctrina care afirma ca lumea este guvernata de doua principii, a binelui si a raului sau a pozitivului si a negativului. Adjectivele ridicat/scazut, larg/ ingust, apropiat/ indepartat nu au nici un sens, ele nu servesc decat la marcarea unui semn pozitiv sau negativ.
Fata de limba naturala, unde ideea unde ideea s-a format in spiritual individului, limba de lemn presupune o anumita constrangere a libertatii si viziunii asupra lumii.
Istoria limbii de lemn cuprinde mai multe etape: limba de lemn marxista, leninista, stalinista, unde intalnim acelasi stil greoi si vag, biocratic, dar cu principii diferite.
Antilimbajul, presupune o limba de lemn, un discurs mechanic, o gandire limitata.
Cel care gandeste cu adevarat trebuie sa-si aleaga cuvintele pentru a-si forma gandirea. Aceasta trebuie facut pentru a pune capat ideologiei limbii de lemn.
Orwell spunea: “Oamenii in stare sa foloseasca asemenea expresii nu-si mai amintesc ca vorbele au intelesuri.”
(de la Niki)
Glyf: Prima pornire a fost de a corecta micile greşeli scăpate de Niki dar mi-am zis apoi că se încadrează temei şi le-am lăsat.

Întoarcere în Bucureştiul interbelic

2007-07-27T19:32:00.000+03:00

Ioana Parvulescu a zugravit in cartea sa,“Intoarcere in Bucurestiul interbelic”, mediul si societatea tipic bucuresteana din urma cu citeva generatii, prin care cauta sa redescopere si sa faca cunostiinta cititorului atit cu fata negativa a unei bucati de istorie, cit si cu adevaratele valori ce s-au afirmat intre cele doua Razboaie Mondiale.

Intamplarea a facut sa am de-a face cu orasul de azi si cu toata viata lui agitata, si totusi, in tot timpul parcurgerii cartii, am incercat sentimente pe care le ai atunci cand parasesti pentru prima data tara natala pentru a-ti regasi un loc printre straini de care nu prea te leaga multe,straini care pot sa te primeasca atat cu bratele deschise cit si cu ostilitate.Cartea surprinde prin diferitele aspecte pe care le trateaza, aspecte care contureaza foarte bine viata interbelica a bucuresteanului in raport cu stilul sau actual de viata Pe masura ce ai de-a face cu tot mai multe pagini ramai surprins de diversitatea unui trecut mort,autoarea tratand mai mult partea nestiuta de cartile actuale de Istorie si de Literatura romina, si lasand la o parte datele exacte,ba mai mult, chiar sterpe ale manualelor de pe bancile scolii, ofera informatii pretioase din ceea ce priveste cultura generala necesara unui popor care, pentru a merge inainte, are nevoie de un trecut viu si de asa- zisa « fundatie solida ».Ei tocmai acest trecut este pus in evidenta de autoarea care da viata personajelor memorabile ce au contribuit la formarea unei culturi solide,le da culoare si, prin actiunile, gandurile si realizarile lor le integreaza parca perfect in societatea actuala, ca si cum timpul n-ar fi cunoscut decit o vaga dilatare in toti acesti ani de dupa razboi. Cartea, tratata cu un oarecare realism,prezinta si note de umor subtil dar suficient pentru a-l ajuta pe cititor sa se integreze mai usor in existenta personajelor prin transpunerea diferitelor aspecte din vietile lui Rebreanu, George Calinescu,Bacovia (cel care « fuma cu sete si bea pe tacute »), Ion Barbu, Lovinescu, Camil Petrescu sau Serban Cioculescu, toti cu emotiile lor, cu grijile marunte de zi cu zi, cu ganduri, vise, relatii si realizari, toate cu o influenta remarcabila asupra istoriei si implicit asupra vietii noaste actuale.

Nu stiu in ce masura se poate afirma ca trecerea de la un Bucuresti la altul este chiar atit de remarcabila, cind cerul e acelasi, cind copiii de atunci fac , ca si cei de aici, oameni de zapada in fiecare iarna, cind se lasa trasi si acum cu saniuta pe aleile Cismigiului, cind oamenii au aceleasi vise destramate de zgomotul diminetilor. Poate doar locurile s-au schimbat, au aparut unele noi, dar majoritatea au cazut prada imbatranirii, au primit alta fata, plina de « riduri si fisuri »,si, odata cu asta, poate si o mai mare valoare, valoare care cere o anumita atitudine din partea locuitorilor in fata istoriei si o schimba in mod ireversibil. De fapt asta este esenta schimbarii si a cartii totodata,insa numai oamenii pot sa o dirijeze in directia potrivita fiecarui secol care urmeaza dupa un altul.

(de la Ioana)

Teroristul

2007-07-14T22:25:00.000+03:00

Protagonistul cartii este un tanar de 18 ani, Ahmad, rodul intalnirii dintre o americanca roscovana, de origine irlandeza si un student egiptean bursier. La varsta de 11 ani se indreapta catre religia musulmana, religie care ii va schimba mentalitatea si viziunea asupra lumii. Naiv, obsedat de puritate, dorind sa urmeze Calea Dreapta dar neregasindu-se in nici un set de valori propuse de o societate materialista si superficiala, incercand astfel sa se diferentieze de ea, devenind astfel usor de manipulat de catre imamul din comunitate, Rashid, mentorul sau. Obsedat fiind de puritate si de legile Coranului, Ashmad vede in fiecare tanar crestin un om sortit Iadului. Anii tineretii, din constiinta fiecarui tanar, in sufletul lui Ahmad nu exista, nu au nici un scop, pentru el sunt pacatoase si stupide, sortite Iadului. Pentru el lumea si liceul unde studiaza sunt: “o turma de animale oarbe inghesuindu-se unele intr-altele, cautand un miros ca sa le aline”. Familia este compusa din doua persoane, cuiburi de secrete de oua ce se ating usor dar care contin fiecare viata proprie.

Daca pentru ceilalti oameni, in constiinta lor, Dumnezeu este departe de ei, pentru Ahmad, “dumnezeul” lui este mai aproape decat vena gatului.

Un neintegrat intr-o societatea care nu-si are propria etica si morala. In societatea americana oamenii se lauda cu libertatea, dar libertatea fara scop devine un fel de inchisoare.

Imi puneam deseori intrebarea “va razbi Ahmad in aceasta lume?”.

Un rol deosebit in relevarea lumii sale interioare o are monologul interior, gratie caruia ni se destainuie gandurile, starile sau nelinistile tanarului.

Fiind un inadaptabil intr-o societate in care nu-si gaseste locul, incercam a face corelatie cu personajele lui Camil Petrescu, care traiesc o drama a individului inadaptabil intr-o societate in care predomina compromisul, banul, minciuna s.a.m.d. Oare, Ahmad va sfarsi si el ca un invins de propriul sau ideal?

Calea cea Dreapta il poarta pe Ahmad intr-o alta directie, mai pura. Dupa ce termina liceul el isi va alege ca meserie sofer pe camion, care transporta mobila la mana a doua, meserie insuflata de imamul Rashid. De la o simpla meserie, de la un simplu transport de mobila, Ashmad, la propunerea imamului, va alege o cale de a ajunge mai repede in Paradis, disponibilitatea sa de a muri pentru jihad.

Am fost surprinsa, in timp ce citeam, de entuziasmul, linistea si nerabdarea lui Ahmad de a face acest sacrificiu, de a fi un erou al credintei sale, care va face sa se danseze pe strazile Damascului si Karachi si va aduce groaza in birourile opulente ale tiranilor din Washington datorita lui. Camionul pe care il va conduce spre ultimul sau drum, “drumul spre Paradis” are in spate o incarcatura de 4000 de kg de nitrat de amoniu.

Finalul cartii nu este finalul pe care l-am preconizat eu. Trebuia sa fie ori un final gen happy-end ori gen drama, pana la urma finalul este un amestec al fiecarui gen, depinde de ce preferinte ai.

Ahmad pana la urma este un invins de un ideal pe care nu el si l-a format ci i-a fost insuflat de putinii oameni pe care ii considera el “unelte ale lui “dumnezeu”.

Referitor la autor, un bun psiholog, urmarind cu o fina intuitie pshihologica fiecare actiune a fiecarui personaj, dovedind curajul de a aborda un subiect atat de controversat in zilele noastre si mai ales in societatea americana, evidentiind faptul ca “nu toate lebedele sunt albe” sau nu toti americanii sunt americani.

(De la Niki)

Seniorii războiului

2007-03-07T21:13:00.000+02:00

Seniorii războiului a fost romanul despre manipularea timpului cu cel mai mare impact asupra memoriei mele. Nici o altă aventură având ca subiect paradoxurile temporale nu s-a insinuat atât de perfect în conştiinţa mea dornică de a spera că jocul cu timpul este posibil.
Am găsit multe referiri la caracterul antirăzboinic al cărţii francezului (alsacian cred după nume) Gerard Klein dar şi unele analize care consideră lucrarea drept o încercare de a justifica războiul ca necesitate evolutivă. Rezultă că e vorba de un rău necesar, conservat de entităţile superioare ce par să dirijeze evoluţiile personajelor. Evoluţii ameţitoare având în vedere că eroul ajunge pe Uria la şase mii de ani după accidentul navei sale şi este dirijat de sine însuşi spre rezolvarea problemelor induse de prezenţa sa, a Monstrului cu puteri temporale la a cărui debarcare pe planetă contribuise dar şi a trupei de războinici pe care tot el (într-unul din viitorurile posibile) o adusese pe planetă pentru a neutraliza monstrul şi pentru a dejuca o tentativă de răzvrătire din partea băştinaşilor aviformi....
Autorul, prin eroul său, rezolvă elegant toate problemele, trecând uşor peste întrebările la care nu poate răspunde, ridicând alte întrebări la care nu aşteaptă răspuns. Este interesantă şi schematica poveste de dragoste introdusă pentru a condimenta naraţiunea: eroul se îndrăgosteşte la prima vedere (intervine şi un truc feminin) de cea care se îndrăgostise de el la prima vedere într-un viitor în care eroul o va vedea pentru a doua oară... Mă aşteptam ca dragostea să se termine cu suprimarea liniei temporale în care exista ea prin modificarea trecutului pe care o operează el. Adevărul e mult mai prozaic dovedindu-se că ea n-a fost decât o unealtă fără suflet creată pentru a-l manipula pe eroul nostru.
În final se creionează un metaunivers în care până şi moartea este relativă deoarece nu afectează decât un număr finit de posibilităţi din infinitatea de linii posibile şi atunci înţelegem motto-ul ales de autor
... Şi tralala şi tralali
Cei morţi au pică pe cei vii.

Flori pentru Algernon

2007-03-06T20:04:00.000+02:00

O tragi-comedie. Ce observi la primul contact cu cartea sunt greşelile de ortografie ale tipografiei, rezişti câteva rânduri şi inţelegi că acele “greşeli” nu sunt ale tipografiei ci ale lui Charlie, un adult intârziat, de 33 de ani, care trăieşte ca un suflet veştejit de la început şi condamnat să trăiască încremenit în spaţiul şi timpul fiecărei zile… Cartea de fapt este un jurnal al lui Charlie, care se adreseaza la început cu un limbaj greoi scoţând în evidenţă analfabetismul, naivitatea copilărească, mintea cu inteligenţă slabă care cerceta, dintr-un loc întunecat, prin gaura cheii, lumina orbitoare de-afară. Singura dorinţă a lui este de a ajunge inteligent. Îi consideră pe toţi din jurul său mai inteligenţi, chiar şi pe şoricelul Algernon cu care se dădea la întrecere în proba labirintului. Progresul, care are loc dupa operaţia – experiment “la creieri”, toate mişcările şi acţiunile sale se pot observa nu doar în limbaj ci şi în scris şi chiar şi în atitudinea lui. Un retardat care vrea să devină inteligent. La început, inteligenţa pentru el este ceea ce numim noi “obişnuitul” ; vrea să cunoască, vrea să iubească, vrea să traiască la fel ca ceilalţi, într-un cuvânt vrea să fie “inteligent”. Va înţelege că oamenii pe care îi considera prieteni îşi băteau joc de el folosindu-se de naivitatea şi retardul său pentru a se distra. Pentru tatăl său , Charlie este un bolnav irecuperabil, pentru mama sa - un moron, cheltuind o avere pentru a putea şterge această ruşine a familiei, iar pentru sora sa este o povară, o piedică, aceasta ajungând să-l renege. Şedinţele de terapie sunt o plăcere cu Dr Strauss şi o încurajare pt Charlie, el aducându-şi aminte de cuvintele doctorului “cu cât devii mai inteligent cu atât o să ai mai multe probleme, creşterea ta intelectuală va depăşi creşterea ta afectivă”. Progresul său se va produce foarte rapid. In trei luni de zile va putea să trăiască cei aproape 30 de ani irosiţi în “întuneric”, va cunoaşte ce este dragostea, care este de fapt realitatea şi rostul fiecărui individ.
De la prima carte pe care a citit-o, Robinson Crusoe, va ajunge să citească operele marilor filozofi şi romanele marilor clasici. Biblioteca universităţii va deveni pentru el o a doua casă. Va deveni „un burete uriaş care se imbibă cu cunoştinţe”.
Două lumi – utopică si reală şi două prototipuri: Charlie retardat în subconştient şi Charlie geniu in conştient.
Amintirile care veneau la început doar ca nişte unde mărunte se abat acum asupra lui ca nişte talazuri uriaşe... De la un IQ 70 el ajunge la 185, dobândind o cunoaştere absolută. Îşi va da seama că el şi Algernon sunt de fapt folosiţi pe post de cobai. Un şoarece şi un moron transformaţi în genii. Două fiinţe care de fapt nu existau în afara laboratorului. Două genii care evadează din lumea care i-a creat.
Dezvoltarea capacităţii de gândire îl ridică la rangul de cercetător, iar satisfacţia rezolvării dilemelor umane nu întârzie să apară. Dar, se pare că rezultatele ştiinţifice nu sunt întotdeauna pozitive, pentru că procesul dezvoltării cognitive începe să devină reversibil. Inteligenţa lui va trece de limitele înţelesului, aducând aroganţa şi egocentrismul, o dată ajuns în vârful absolutului inteligenţa sa va lua calea întoarcerii ajungând de unde a pornit.
Intr-un timp scurt a învăţat atât de repede atât de mult ca in final mintea să se deterioreze cu aceeaşi repeziciune.
Charlie îşi trăieşte clipa, fiind conştient că celălalt Charlie îl pândeşte şi-l aşteaptă. Un prost care a găsit ceva important pentru ştiinţă.
Finalul cărţii este ca şi începutul cărţii, totul revine de unde a pornit.
Citind cartea nu ai cum sa nu treci prin diferite stări: milă, euforie, tristeţe, compasiune chiar plâns, şi de aici nu face nimeni excepţie.
PS: după ce citeşti cartea mai reciteşte o dată fragmentul de început.
(de la Niki)

Oare ce gândea Adam după ce a dobândit cunoaşterea şi ştia că va fi izgonit din Rai?

Împăratul muştelor

2007-03-02T17:43:00.000+02:00

O carte bine scrisă, o poveste interesantă ce oferă o imagine realistă a comportamentului uman şi a zbuciumurilor sufleteşti ce zac în fiecare individ pus într-o asemenea postură: de a lupta pentru supravieţuire, nu numai de ordin fizic dar şi pe plan psihologic. Ceea ce m-a impresionat în mod special au fost descrierile interminabile ale unor peisaje aproape de ordin divin cu care au fost presărate de nenumărate ori paginile acestui roman. Un jurnal al unui vis devenit realitate, o carte ce îi permite oricăruia dintre cei câţiva copii să trăiască într-o lume lipsită de restricţiile adulţilor, în care singura prezenţă sacră este regăsită într-o scoică. O poveste tristă din perspectiva ratării mai multor copilării. O încercare grea la care personajele cărţii sunt supuse mult prea devreme. O dovadă vie a faptului că omul smuls din spaţiul social, mai ales la o vârstă atât de fragedă şi introdus într-un mediu ostil, chiar dacă nu de unul singur, se sălbăticeşte. Personajele centrale sunt în ochii mei Ralph şi Piggy, cei doi prieteni inseparabili ce iau parte la aproape întreaga desfăşurare a cărţii. Piggy este sortit suferinţei încă de la început fiind singurul cu gîndire aproximativ matură raportat la nivelul celor ce rămân izolaţi pe insulă în timp ce Ralph este omul cu soluţiile, el având ingenioasa idee ce le-ar fi dat o şansă de salvare daca ar fi fost urmată cu stricteţe. Lupta pe care e obligat să o ducă, de la impunerea în faţa micului grup până la încercarea de a rămâne pentru cei ce alcătuiesc grupul un exemplu, o fiinţă autoritară, nu încetează să aibă loc, mai ales înăuntrul său. El este singurul căruia îi este teamă de transformarile ce au loc în fiecare dintre locuitorii insulei.
“Împăratul muştelor” se adresează tinerilor şi nu numai. Este o carte în care trebuie să te regăseşti raportându-te la oricare dintre acei băieţi sortiţi pierzaniei pentru a te întreba dacă tot ce ai ştiut sau ai crezut că ştii despre natura umană este un adevăr. Este o aventura mai înspăimântătoare decât oricare alta, o lectură la finele căreia ne vom întreba ce suntem de fapt, ne va dezbrăca de toate ideile preconcepute şi ne va lovi cu adevărul absolut.
(de la Vali – n-a vrut să spună care e acel adevăr aşa că va trebui să citesc cartea)

Mă dau în vînt după cumpărături

2007-02-06T17:51:00.000+02:00

Mă dau în vânt după cumpărături? Eu cu siguranţă DA, în ceea ce mă priveşte, cumpărăturile de orice fel, de la cele mai haioase hainuţe, dar şi cele serioase-sunt necesare, obiecte decorative, pentru că dau bine, reviste de ultimă oră, pentru că e bine să fii informat, cărţi pentru că…. toate motivele din lume.
Ei bine, dacă eu mă dau în vânt după cumpărături, sau tu, mai e cineva, Becky Bloomwood, eroina din cartea scriitoarei Sophie Kinsella. O carte drăguţă, scrisă într-un ritm alert şi plină de umor, o carte pentu orice moment.
E curios şi poate incredibil felul în care îşi petrece viaţa acest personaj. Scopul ei este acela de a face cumpărături, dintre cele mai nefolositare lucruri, care nu sunt tocmai pe degeaba, sau cele mai de firma hainuţe, unele nepurtate în veci, dar totuşi e de înţeles, ştim cu toate cum îţi fac cu ochiul toate acele lucruri drăguţe, mai ales dacă poartă un brand celebru, îţi dă şi ţie impresia că eşti specială sau împrumuţi ceva din acel design ideal. Becky uită cu desăvârşire despre facturile ei încărcate, despre dezastrul din viaţa ei sentimentală, ignorând din ce în ce mai mult stagnarea ei profesională, complăcându-se cu ea în timp ce toţi prietenii ei mai fac şi altceva decât shopping.
În viaţa ei se produce o revoluţie în momentul în care, după ce face o mulţime de cumpărături pentu a-şi mai alina sufletul, la casă i se resping toate card-urile, fiindu-i blocate conturile. Devine prea umilitor pentu ea şi constată că e cazul să dea o fugă la părinţi. Află despre un dezastru produs din cauza ignoranţei ei, iar pentru remedierea lui se hotărăşte să facă ceva. Va scrie un articol despre o situaţie de conflict, astfel îşi va depăşi condiţia de jurnalist financiar mediocru, devenind gazda unei emisiuni pe temă financiară, reuşind să se descurce dincolo de aşteptările ei şi să căştige respectul şi admiraţia multora, inclusiv a viitorului iubit, Luke.
Mă dau în vânt după cumpărături, o carte ce merită citită pentru că toţi ne putem regăsi în această poveste, iar dacă nu total, măcar într-o părticică din ea, o poveste pentru noi, amatoarele de shopping.
(de la Joan)
Glyf: - Ca vânzător iubesc shopaholicii!

Clubul putregaiurilor

2007-01-05T20:22:00.000+02:00

Cartea ce m-a atras prin titlul macabru “Clubul putregaiurilor” poate fi considerata un bildungsroman, evidentiind etapele de maturizare ale adolescentului idealist care pe parcursul maturizarii isi va da seama ca nu orice zboara se mananca….nu toate basmele se implinesc….nu toata viata este o copilarie nesfarsita…nu tot ce este teorie este si lege... Locul central este ocupat de un grup de adolescenti care incearca sa-nteleaga lumea din perspectiva lor nefiind ajutati de parinti in aceasta situatie, aflati la varsta ingrata a primelor amoruri, idealuri, tradari … care isi petrec timpul compunand la chitara sau facand reportaje pentru revista scolii. O carte scrisa in ritm alert, cu un umor englezesc, despre "incomoda" perioada a trecerii de la copilarie la adolescenta, naratorii schimbandu-se de la un capitol la altul oferind posibilitatea perceperii unei lumi “rotunde”.
Anglia in anii ’70, cu rockul in floare si ceva hippie. Cartea poate fi considerata si un roman istoric. Evenimentele sunt bazate pe fapte reale: societatea cuprinsa de greve, cu sindicatele in ascensiune, cu conflicte interetnice si rasiale...
(De la Niki)

Ceea ce mi-a plăcut poate cel mai mult la Clubul Putregaiurilor e că îţi dă posibilitatea să hotărăşti subiectul, să alegi despre ce vrei să fie. În fiecare propoziţie se ascunde dragoste, umor, tristeţe sau revoltă, textul abundând în sentimente şi opinii.
În linii mari romanul, al cărui titlu este inspirat dintr-un cântec al formaţiei Hatfield and the North, dar şi dintr-un joc de cuvinte, prezintă viaţa unor tineri din Birmingham în anii '70. Printre întâmplările mai mult sau mai puţin stereotipe ale vieţii de adolescent, Coe strecoară şi o mulţime de subtilităţi. Apar trimiteri la situaţia evreilor din Danemarca anului '43, se insistă mult asupra grevelor din Grunwick, a nedreptăţii în care era înecată muncitorimea în anii '76-'78 dar şi asupra atentatelor teroriste ale IRA în urma cărora prea mulţi nevinovaţi şi-au pierdut vieţile.
Admitând că poveştile nu se termină niciodată -"E-n firea lucrurilor. Poţi să alegi un moment şi să pui punct. Un moment dintr-o mulţime"- finalul romanului constă chiar în anticiparea unei continuări (Cercul închis - acum citesc!)
(De la LSDon)

Roman intim

2006-09-04T21:59:00.000+03:00

Paul Goma mi-a fost mereu antipatic. Pe vremea când îi ascultam romanele citite la Europa Liberă impresia lăsată de cuvinte era umbrită de invidia pentru refugiul pe care şi-l găsise în Vestul după care tânjeam toţi. După revoluţie m-a enervat încrâncenarea lui de dizident neglijat, veşnic nemulţumit dar incapabil să contribuie cu ceva la normalizarea societăţii.
I-am descoperit frumuseţea abia când am citit Roman intim. Începe ca un joc infantil cu cuvintele, revărsându-le, inventându-le, ameţindu-le, molipsindu-mă şi atrăgându-mă în beţia lui febrilă de adolescent îndrăgostit ce se împarte generos între “Crăiţa” satului care-i admiră “dotarea”, vecina focoasă cu pretenţii intelectuale, fetele babei de la Sibiu, colega săsoaică a cărei privire crucişă i se pare plină de erotism şi multe altele rememorate în încercarea inutilă de a înţelege femeile. Preferatele lui rămân Eva, pe care era cât pe ce să o... dar n-a putut să o vindece de sindromul genunchilor lipiţi şi Heidi, cea care doreşte/acceptă/preferă să fie sodomizată, cea pe care sexul o transformă/abrutizează, îngerul cu ochi albaştri prefăcându-se într-o scroafă cu ochi sticloşi înjunghiată în cabina de duş. Într-un plan paralel (complementar?) apare cealaltă dragoste: literatura. Şi aici sunt pomeniţi scriitori fete cuminţi şi curve, martiri şi iude, lingăi şi autori pe care doar moartea i-a salvat de la necurăţenie (apare obsesiv pomenit Rebreanu). Cele două planuri se întrepătrund în încercarea de a găsi corespondenţe literare propriilor experienţe. Cea mai apropiată, dar nesatisfăcătoare, pare Sonia lui Dostoievski, autor pe care-l admiră dar căruia îi contestă priceperea la femei, considerându-l incapabil să descrie un personaj precum “Vivi a babei din Sibiu”. Peste toate domină paranoia indusă de Securitate, la tot pasul întâlnind referiri la arestări, deportări, familii strămutate, autori interzişi şi biblioteci decimate. Întâlnirile din cenaclul sărăcit prin dispariţia scriitorilor valoroşi devin subversive, cunoştinţele se transmit impersonal silindu-te să asculţi fără să pui întrebări ce te pot face suspect ca provocator, spion, denunţător... Prin toată povestea sunt momit cu „Jurnalul”. Mereu pomenit, cauza tuturor necazurilor, a convocării la Securitate, a interogatoriului şi torturii, a exmatriculării „din toate liceele din ţară”. Niciodată dezvăluit, doar intuit, amăgindu-mă până când nici nu-mi mai trebuie pentru că pot să bănuiesc, să inventez şi poate nici nu sunt prea multe de inventat pentru a trezi interesul „organelor” zeloase în apărarea ordinii proletare. Mai gravă e frica de cuvântul scris pe care o induce, teama de a începe un nou jurnal, mereu planificat, împărţit pe cele cinci caiete de lux pregătite, purtate ca nişte moaşte dar lăsate neîncepute. Lecuirea vine cu surprinderea orgiei activiştilor din casa gazdei, mămoasa cu soţ la Canal, şi cu bătaia pe care o primeşte pentru că „a stricat destinderea cadrelor”:
„Şi de am să mă scol -tot mă scol eu de aici- pre mulţi am să scriu eu.”

Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a

2006-08-12T16:39:00.000+03:00

O aleg din raft pentru că autorul mi-e simpatic pentru debutul lui SF şi pentru că n-am mai citit cărţi despre State de la "America Ogarului Cenuşiu". Trec de prezentarea de pe copertă şi de notele biografice din interior şi de prefaţa supărător de lungă şi mai să sar peste prologul autorului ca în cele din urmă să ajung să mă enervez citindu-i eseurile. Vede America de la nivelul emigrantului gonit de realităţile din ţara de origine şi ajuns în "Ţara tuturor posibilităţilor" şocat că clişeele Hollywoodului l-au păcălit şi nu l-au pregătit pentru marea întâlnire. În efortul adaptării păstrează o nostalgie plină de ranchiună faţă de ţara pe care a trebuit să o părăsească şi toate notele sunt (enervant) comparative. De la descrierea WC-urilor şi până la observarea laicizării sărbătorii de Crăciun autorul simte nevoia paralelelor, incapabil să se rupă de patria lui cu â din a. Chiar şi când descrie reacţia americanilor după 9/11 tragedia americană e filtrată prin "ce ar fi făcut românii". În loc ca lectura să mă scufunde în "Visul american" îmi răscoleşte resentimentele faţă de realitatea în care trăiesc silindu-mă să conştientizez diferenţele uneori amuzante dar de cele mai multe ori dureroase. Lectura nu e uşoară pentru un cititor implicat, silit la tot pasul să se întrebe "Dar la noi de ce nu se poate?". Apoi tonul începe să se schimbe şi apar tot mai des notele critice la adresa societăţii sterile (aseptice?), de o diversitate plictisitoare, cu tabieturi alienante şi fixuri patologice. Autorul e nemulţumit de evoluţia societăţii dar admiră în continuare sistemul care duce, paradoxal, către ideea de comunism şi de libertate ca necesitate înţeleasă. Apare astfel conturul unei societăţi super eficiente, infernal de pragmatică, grijulie şi indiferentă... Altfel... "O lume diferită, dar în care se trăieşte tot o viaţă de om, o lume care îţi oferă multe, dar îţi cere sacrificii mari - uneori prea mari... Cam ca peste tot. Doar altfel."
O carte care m-a supărat. Poate pentru că e mai bună decât m-aş fi aşteptat. Ca să-l iert pe autor voi încerca să recitesc "Valea cerului senin". Măcar acolo e doar ficţiune.

Răul

2006-08-08T19:42:00.000+03:00

___

Cât de necesar este răul din noi? Burgess ne-a arătat că fără rău nu putem supravieţui şi totuşi de cât rău este nevoie pentru a stăvili Răul? Poate fi un rău impersonal, calculat, folosit pentru a evita o ascensiune a Răului? Sau din răutăţi minore de şcolari aroganţi se declanşează o avalanşă de nestăvilit care va dicta şi mai târziu relaţiile dintre noi? E nevoie de o educaţie anume pentru a stăpâni Răul sau caracterul se clădeşte înfruntându-l? V-aţi pus vreodată aceste întrebări? Aţi întâlnit vreodată Răul?
Eroul lui Jan Guillou l-a întâlnit şi a avut iluzia că-l stăpâneşte.

Febra

2006-08-04T19:29:00.000+03:00

M-am convins încă o dată că Serge Brussolo e nebun. Începuse romanul "normal", cu explorarea unui organism viu de mărimea unei planete, pentru ca totul să degenereze spre scabros şi macabru. Descrie cu plăcere bolnavă mersul prin bălţi de sebuum, mirosul asfixiant de acid uric al boabelor de transpiraţie de mărimea unor portocale, desişurile de păr creţ, refugiul din pliurile unui rid, puseele de febră din preajma unui furuncul gigantic ce ridică temperatura solului la peste o sută cincizeci de grade... Siliţi să mănânce din carnea fiinţei-planetă cercetătorii suferă diverse mutaţii, alt prilej de enumerare bolnăvicioasă a cazurilor de oameni-leucocite, bătrâni-prunci, oameni decalcifiaţi... Se organizează grupări expansioniste care malformează organismul pentru a-şi mări teritoriul, separatişti ce vor amputarea membrelor pentru a părăsi capcana muribundă sau radicali ce doresc pur şi simplu extincţia ca sfârşit onorabil al acestei planete purtătoare de paraziţi. Acţiunile lor duc la un final apocaliptic cu un corp în dezmembrare, mistuindu-şi ocupanţii în timp ce se mistuia pe sine, lăsând în vidul cosmic un "monument congelat al prostiei umane".

Musashi

2006-07-27T19:00:00.000+03:00

____

E impresionant perfecţionismul japonezilor. Fie că e vorba de pictatul unei ideograme sau de spintecatul burţii cuiva se străduiesc să atingă idealul de măiestrie. Musashi vrea să fie cel mai bun la mânuit sabia, pentru asta trebuie întâi să înveţe să preţuiască viaţa. Vrea să fie cel mai mare samurai, pentru asta trebuie să înveţe umilinţa. Pornit în viaţă ca un adolescent bătăios şi crud are nevoie de trei ani de recluziune iniţiatică pentru a se înţelege. Începe apoi o lungă călătorie pe Calea Sabiei căutând profesori, adunând discipoli, fugind de dragoste, tânjind după înţelegere, învăţând meşteşuguri şi acceptând provocări. Străbate o Japonie care încearcă să se refacă după un secol de război ce a zdruncinat tradiţii şi a imprimat spectrul efemerului în gândirea oamenilor.
Stilul pare facil ca al unui roman picaresc dar nici după ce am citit a doua oară cele peste o mie două sute de pagini nu sunt convins că i-am desluşit toate sensurile.

Lumea inelară

2006-07-18T23:32:00.001+03:00

___

Imaginaţi-vă că Pământul e acoperit tot de megaoraşe înlănţuite, găzduind cei peste optsprezece miliarde de oameni viermuind plictisiţi. E greu? Atunci imaginaţi-vă o constructie inelară înconjurând un soare şi capabilă să găzduiască un miliard de astfel de lumi ca Pământul. Pare imposibil? Larry Niven se străduieşte să demonstreze că acest lucru există şi trimite în explorarea lui un uman dornic de aventură, un Păpuşar semănând cu o capră fricoasă cu trei picioare şi două capete, un Kzin ca o felină bipedă suficient de evoluată cât să nu te mănânce de la prima întâlnire şi o fată (se putea fără?) care pare ilustrarea perfectă a zicalei "Blondă să fii noroc să ai". Autorul îşi poartă eroii într-un periplu în care ajung să-şi dezvăluie feţele ascunse şi aflăm că frica Păpuşarului este de fapt prudenţă înţeleaptă, felina feroce arată o mândrie tolerantă iar fata nu e nici măcar blondă dar rămâne catalizatorul şansei întregului grup încercat de aventuri inedite. Romanul câştigă premii importante în lumea science fiction-ului şi lasă loc de o continuare ce ne promite o întâlnire cu "Inginerii Lumii Inelare".

Comedii la porţile Orientului

2006-07-11T13:11:00.000+03:00

___

Întotdeauna am gustat umorul sfătos practicat de Andrei Pleşu. Umor ce vine dintr-o detaşare condescendentă de bunic amuzat de şotiile nepoţeilor. Textele adunate aici sondează o societate şubredă, mizeră, condusă de animale de poiată ce se cred stăpâne într-o "urban jungle" de mucava. Degradarea generală este subiect de băşcălie, distractivă pentru un spectator extern, eu însă m-am întristat văzând în ce ţară veselă trăim.

Memoriile unei gheişe

2006-07-08T15:15:00.000+03:00

___

Am început cartea cu o oarecare neîncredere. Nu-mi plac aprioric romanele la modă considerând succesul lor ca fiind datorat mai mult promovării intense decât valorii reale dar de data asta am avut o surpriză plăcută. M-a încântat de la primele pagini şi nu doar datorită subiectului plin de exotism cât mai ales datorită înlănţuirii de pietricele colorate cu care autorul îşi construieşte mozaicul naraţiunii. Aproape fiecare frază sclipeşte prin descrieri şi comparaţii pe care le culegeam surprins, ca o coţofană, neglijând de multe ori firul poveştii ce urmăreşte schimbarea fetiţei de pescar în ceea ce simplist putem considera "omoloaga de clasă superioară a unei prostituate". Transformarea e dureroasă şi de durată dar se face fără a-i alunga inocenţa iar bătrâneţea o găseşte împăcată cu destinul ei pentru că "...acum ştiu că lumea noastră nu e cu nimic mai durabilă decât un val care se ridică din ocean".

Codul lui Da Vinci

2006-07-04T11:10:00.002+03:00

______

La câtă vâlvă a făcut nu puteam să ignor această prostioară poliţistă cu ifose istorice. Inspirată dintr-un studiu din 1985, controversata carte a lui Dan Brown a bătut recordurile de vânzări poate şi datorită unei promovări deştepte care a speculat bulversarea mediilor creştine ofensate de ideea unei relaţii lumeşti între Isus şi Maria Magdalena şi dacă asta nu era de ajuns aflăm că din această relaţie a rezultat un urmaş, întemeietor al dinastiei Merovingiene. Romanul, plin de absurdităţi şi aproximaţii, suferă de aritmie trenând pe ici pe colo, precipitându-se la final de parcă îşi vedea îndeplinită norma de pagini. Merită citit ca să scăpaţi de complexe când mergeţi la vreo petrecere de snobi.

Frica

2006-07-02T06:46:00.000+03:00

L-am descoperit pe Michael Crichton acum mulţi ani cu Germenul Andromeda care, cu diagramele şi analizele ştiinţifice prezentate, părea un raport sustras celor de la NASA. Romanul a generat speculaţii legate de Ebola, SIDA, (gripa aviară?) stimulând amatorii de conspiraţii mondiale.
Frica, roman apărut la sfârşitul anului 2004, ne atrage atenţia asupra mondialei manipulări privind încălzirea globală. Ecoteroriştii sunt capabili de orice pentru a-şi justifica sumbrele previziuni, de la statistici falsificate până la explozii submarine generatoare de catastrofice valuri seismice...
În 2005 am avut Tsunami...

Uimire şi cutremur

2006-06-30T20:38:00.000+03:00

M-au atras ochii verzi ai autoarei Amelie Nothomb prezentă pe coperta volumului primit de la Polirom. Răsfoind paginile mi-am dat seama că am văzut filmul şi asta a făcut cartea şi mai atractivă. Filmul m-a impresionat prin realismul rupt de clişeele obişnuite când e vorba de Japonia iar cartea mi-a dat prilejul să revăd personajele prinse în absurditatea propriilor clişee. Şochează contrastul între poezia numelor (Furtună de zăpadă, Pădure, Înger) şi rigiditatea gândirii. Autoarea smulge zâmbete amare vorbind despre involuţia (!) ei în cadrul unei companii japoneze unde iniţiativa personală se pedepseşte iar valoarea se supune ierarhiei astfel că, sub influenţa Şogunului, aşteptam să văd căzând capete sau măcar o reală "aruncare în peisaj" de la fereastra devenită refugiu şi evadare. Tot ce urmează este doar o continuă degradare, rezumată chiar de autoare: "Copil fiind, voiam să devin Dumnezeu. Foarte repede, am înţeles că ceream prea mult... ...Am fost atunci investită cu misiunea finală: curăţarea budelor." Martorii acestei coborâri se remarcă prin lipsa de reacţie comportându-se "...ca atâţia alţii, totodată sclav şi călău neîndemânatec al unui sistem care în mod sigur nu-i era pe plac, dar pe care nu l-ar fi denigrat niciodată - din slăbiciune şi din lipsă de imaginaţie."